Romanul „Părinţi” al Dianei Bădica este romanul unei generaţii. Este acel moment din proza noastră contemporană în care simţi respiraţia unei scriitoare cu totul speciale, care reuşeşte să surprindă suflul şi sufletul unei generaţii în care s-au întâlnit şi s-au ciocnit toate tranziţiile ultimelor decenii.
Un articol de Monica Andronescu|29 aprilie 2024
Este romanul acelor copilării în care sărăcia și reclamele din litere mari, făcute din neoane luminoase, se întâlneau prima dată în orașele muncitorești, proaspăt ieșite de sub comunism, când adulții nu știau ce să facă dintr-odată cu așa-zisa libertate, iar copiii se strecurau cum puteau către un viitor în care aveau să se transforme în adulți nostalgici și plini de traume.
Lumea fetiței Ioana Negrilă, care și-a trăit copilăria undeva, într-un bloc de patru etaje din Slatina, seamănă cu lumea multora dintre noi, iar Diana Bădica surprinde ca într-o fotografie în mișcare un univers care azi, printre smartphone-uri și clădiri cu multinaționale, ne pare aproape improbabil. Dintr-o România aflată undeva într-un timp suspendat, într-o epocă în care candoarea, inocența și subdezvoltarea și subcultura se împletesc într-un mod care azi, la ani distanță, ne pare aproape neverosimil…
Un roman ca o exorcizare a traumei, „Părinți” se transformă pe scena Teatrului Metropolis într-un spectacol care, dincolo de emoție, de nostalgie, de umor, devine și el spectacolul unei generații… al mai multor generații. Al celor care ne-am trăit copilăria și adolescența în comunism și post-comunism. Este o oglindă așezată în fața traumelor noastre comune și individuale și este o încercare de reconciliere peste timp între povești, amintiri, oameni și neputințe.
Semnat de Cristian Ban, un regizor a cărui artă poetică pare a se îndrepta în această direcție, să vorbească în diverse moduri și pe voci diferite despre generații, întâlnirii, intersecții, ciocniri, spectacolul de la Teatrul Metropolis propune o dramatizare care funcționează impecabil, cu o voce narativă principală, cea a Ioanei Negrilă interpretată de Teo Dincă, peste care se suprapun ocazional alte voci narative, într-un joc superb în care planurile temporale se intersectează, în care povestitorii devin într-o clipă actori în propria poveste, cu cântece și efecte aproape brechtiene, cu ruperi de ritm și de timp, cu întoarceri și reveniri de-o clipă.
O propunere extrem de interesantă la nivel de construcție a textului pentru scenă (scenariul e semnat de Diana Bădica și Cristian Ban, cu contribuția actorilor), aș spune că într-un mod cu totul special în spatele spectacolului „Părinți” se simte o muncă de echipă și aceeași pasiune. Oameni care n-au fost niciodată în Slatina, un orășel ca un punctuleț mic pe harta României, așa cum începe spectacolul de la Metropolis, refac nu doar povestea unei existențe care a purtat-o pe protagonistă din copilăria ei traumatizantă, cu un frățior născut cu hidrocefalie și mort la trei ani, experimentând frica, moartea, lipsa de atenție, incomunicarea, nefericirea încă din primii ani, ci refac mai mult de-atât. O stare de spirit a unei generații care plânge și râde timp de aproape două ore, retrăind acele amintiri de multe ori îngropate adânc, care se întoarce în timp într-o lume cu reclame luminoase kitsch, cu bioenergeticieni falși, cu magia termopanelor, cu campania FSN-ului și trandafirii lui Iliescu (aici transformați în garoafe, că alte flori nu existau în Slatina…), cu mame care găteau prea mulți ardei umpluți, cu părinți care nu știau să comunice între ei și care îmbătrâneau la nici treizeci de ani, cu părinți care n-aveau timp și nu știau cum să-și iubească copiii, cu copii care se descurcau cum puteau în hățișul anilor adolescenței și care-și căutau pe bâjbâite un drum cât mai scurt care să-i scoată din orășelul provincial și din viața lor și să-i teleporteze undeva, într-un viitor în care să aibă timp să respire.
O echipă formată din șase actori – Teo Dincă, Marius Florea Vizante, Silvana Negruțiu, David Drugaru, Vlad Pânzaru, Maria Alexievici –, care schimbă între ei roluri și identități, funcționează impecabil și reconstruiesc împreună o poveste pe care mulți dintre noi, în diverse forme și în diverse grade, o purtăm în noi.
Teo Dincă este Ioana Negrilă în diversele ipostaze ale vieții ei și între râs și plâns, între nostalgie și emoție, cu lacrimi în ochi, cu duioșie și neputință, își revizitează trecutul și, cu un amestec de tristețe și înțelegere, atinge diverse puncte nevralgice din existența ei și din relațiile cele mai importante – cu mama, interpretată de Silvana Negruțiu, cu tatăl, interpretat de Marius Florea Vizante, cu amintirea lui Florinel, frățiorul mort la trei ani și ale cărui crize și convulsii pe masa de șase persoane din sufragerie nu le va uita niciodată. Amintirea lui planează permanent în spectacol, ca un abur, ca o voce care tace, ca o parte din ea însăși.
Există câteva scene pe care le iei cu tine când ieși din sală: scena primului sărut, dintre Ioana și Tudor, vecinul de bloc, tulburătoare, teribilă în inocența ei aproape de necrezut în lumea de azi, în timp ce Silvana Negruțiu și Maria Alexievici cântă melodia Monicăi Anghel; apoi scena excelent realizată, de la serbarea copiilor, cu Maria Alexievici, în rolul învățătoarei, de un umor teribil și pe care vă las plăcerea s-o savurați în sala de spectacol; scena vacanței de două zile la scăldat, într-un sat din apropiere, cu mașina poreclită Machineta și cu doi părinți care aleg să doarmă în „confortul” mașinii, printre sforăieli și cu geamurile închise, ca să nu intre țânțarii…
„Părinți” de la Metropolis are duioșie și e, în același timp, incisiv și dureros. Îți atinge puncte nevralgice sensibile, dar e plăcut, pentru că, mai mult ca sigur, n-ai mai vizitat acele zone din tine de mult timp… Și-ți explică poate, cumva, de ce azi suntem așa cum suntem, de ce comunicăm așa cum comunicăm, de ce ne e atât de frică.
