A fost odată VIRGINIA WOOLF
https://www.ziarulmetropolis.ro/a-fost-odata-virginia-woolf/

METROPOLIS SPECIAL. Pe 25 ianuarie 1882 se năştea, la Londra, Virginia Woolf. 137 de ani mai târziu, vă invităm să ne-o amintim răsfoindu-i jurnalul.

Un articol de Alina Vîlcan|25 ianuarie 2019

Virginia Woolf avea 33 de ani în 1915, când a început să-și țină jurnalul, în care va scrie până în 1941, oprindu-se cu patru zile înainte să moară, în primăvara anului 1941, când s-a înecat după ce-și umpluse buzunarele cu pietre. Rămâne una dintre cele mai puternice voci feminine din literatura tuturor timpurilor și nu puțini sunt marii scriitori de mai apoi care i-au recunoscut influența, precum Gabriel García Márquez. Vă propunem o scurtă incursiune în lumea Virginiei Woolf prin intermediul a 22 de însemnări din „Jurnalul unei scriitoare”.

Luni, 19 august 1918

Am isprăvit de citit, printre altele, Electra de Sofocle, pe care n-o mai terminam deși, la urma urmei, nu este chiar atât de dificilă. Ceea ce mă impresionează de fiecare dată este caracterul admirabil al povestirii. Pare aproape imposibil să nu poți face o piesă bună din ea.

Luni, 20 ianuarie 1919

Am de gând să transcriu aceste însemnări când am să cumpăr un caiet, așa încât trec peste înfloriturile legate de Anul Nou. De data aceasta, nu banii îmi lipsesc, ci puterea de a întreprinde o călătorie până în Fleet Street după ce am zăcut două săptămâni în pat. Până și mușchii mâinii drepte sunt așa cum îmi imaginez că trebuie să fie mâna unei slujnice trudite. Este curios că simt aceeași amorțeală și în mânuirea condeiului, deși la drept vorbind ar trebui ca zestrea mea mintală să fie mai bogată acum decât a fost cu o lună în urmă.

Luni, 26 ianuarie 1920

A doua zi după aniversarea zilei mele de naștere; deci am 38 de ani. Ei bine, nu există nicio umbră de îndoială că sunt mult mai fericită decât eram la 28 de ani. Iar astăzi sunt mai fericită decât am fost ieri, deoarece în după-amiaza aceasta mi-a venit ideea unei forme noi pentru un alt roman. Ce-ar fi dacă un lucru ar rezulta din altul – ca într-un roman nescris, dar nu numai pe zece pagini, ci pe două sute sau mai multe – oare asta nu mi-ar da libertatea și ușurința de care am nevoie?

Marți, 22 august 1922

Modul de a fi ispitit să te apuci din nou de scris este următorul: mai întâi să faci exerciții ușoare în aer liber. În al doilea rând, să citești cărți bune. Este o greșeală să crezi că literatura poate fi produsă direct din materia primă.

Virginia Woolf, fotografiată de Man Ray

Joi, 22 decembrie 1927

Cel mai adesea nu visez decât despre mine. Pentru a îndrepta această greșeală, pentru a uita de propria-ți personalitate măruntă, absurdă, iritabilă, de reputație și de toate celelalte, trebuie să citești, să cunoști oameni, să meditezi mai mult, să scrii mai logic, mai presus de toate să te cufunzi în lucru și să cultivi anonimatul. Să taci când te afli în societate, sau dacă vorbești să faci afirmația cea mai măsurată și nu cea mai de efect, constituie de asemenea o „medicație”, precum spun doctorii.

Joi, 31 mai 1928

A ieșit din nou soarele. Aproape că am uitat cu totul de Orlando de când l-a citit Leonard și a ieșit pe jumătate din posesia mea. Cred că-i lipsește cizelarea pe care i-aș fi dat-o dacă aș fi avut timp. E prea fantezist și inegal, sclipitor ici și colo. Cât privește efectul de ansamblu, nu pot să mă pronunț. Cred că nu va fi considerată una din lucrările mele „importante”. Leonard o califică drept satiră.

Leonard privește Orlando cu mult mai multă seriozitate decât m-aș fi așteptat. Consideră că în anumite privințe este mai izbutit decât Spre far, că tratează despre lucruri mai interesante, fiind mai apropiat de viață și mai amplu. La drept vorbind, cred că l-am început ca pe o glumă și l-am continuat apoi pe un ton serios. De aceea îi lipsește unitatea. Leonard spune că e foarte original. (…)

Vreme de iunie. Tihnită, însorită, proaspătă. Grație Farului (mașina noastră) nu mă mai simt întemnițată în Londra, ca de obicei, și-mi pot imagina acum seri pe landă sau în Franța fără acea nostalgie care mă cuprindea la Londra în serile frumoase. Trebuie spus că Londra în sine este o atracție permanentă, care mă stimulează, îmi oferă o piesă, o povestire, un poem, fără alt efort decât acela de a parcurge străzile pe jos.

Miercuri, 20 iunie 1928

Sunt atât de dezgustată de Orlando, încât nu mai pot scrie nimic. Am corectat șpalturile într-o săptămână și sunt incapabilă de a mai însăila o propoziție. Detest propria mea volubilitate. De ce să împroști tot timpul cu cuvinte?

Fotografie de Man Ray (Paris, 1935)

Miercuri, 7 noiembrie 1928

Rândurile ce urmează le voi scrie pentru propria mea plăcere. Dar fraza aceasta mă face să mă opresc. Căci dacă scrii numai pentru propria-ți plăcere, nu știi unde ajungi. Cred că actul scrisului este astfel nimicit și sfârșești prin a nu mai scrie deloc. Am o ușoară migrenă și mintea mi-e încețoșată de somnifere. Aceasta este consecința lui Orlando.

Sâmbătă, 2 noiembrie 1929

S-ar spune că până în prezent am reușit destul de bine cu O cameră intimă. Se vinde bine, cred, și primesc scrisori neașteptate. Dar mă interesează mult mai mult Valurile. Tocmai am terminat de transcris la mașină tot ceea ce am scris în această dimineață și încă nu sunt prea sigură. Presimt că există ceva aici (am avut aceeași senzație și cu Doamna Dalloway), dar nu pot să-l pătrund cu exactitate. Nimic din repeziciunea și siguranța cu care am scris Spre far. Orlando nu a fost decât un joc de copii. Oare să existe pe undeva o eroare de metodă?

Duminică, 13 aprilie 1930

Îndată ce termin de scris, mă apuc să citesc ceva de Shakespeare. Când mintea mi-e larg deschisă și înfierbântată. În asemenea momente mi se pare uimitor. N-am știut cât de uluitoare este puterea sa de cuprindere, ritmul și măiestria sa verbală, până când mi-am dat seama că sunt complet întrecută și depășită de el. La început mi se pare că pornim în condiții de egalitate, dar apoi îl văd luând avans și făcând lucruri pe care eu nu le-aș putea imagina nici în exaltarea cea mai nestăpânită și cu cea mai mare încordare cerebrală.

Vineri, 19 mai 1933 (Piacenza)

E curios că notez o dată. Probabil că în această viață dezordonată își zici: dacă pot spune ce dată era atunci… Cele trei puncte înseamnă că nu știu ce vreau să spun. Dar am mers cu mașina toată ziua de la Lerici, traversând Apeninii, și acum ne aflăm într-un mare han italian cu galerii, rece și claustral și foarte neconfortabil; are atât de puține scaune , încât în momentul de față ne-am înghesuit, Leonard pe un scaun tare lângă patul lui, iar eu pe pat, ca să pot profita de pe urma unicei surse de lumină care se află între noi. Leonard scrie instrucțiuni pentru editura Hogarth, iar eu mă pregătesc să-l citesc pe Goldoni.

Luni, 29 octombrie 1934

Citesc Antigona. Cât de puternic este încă farmecul acesta; emoția ce ți-o produce greaca se deosebește de oricare alta. Voi citi Plotinus, Herodot și cred că și Homer.

Portret realizat de Man Ray

Luni, 13 mai 1935 (Perugia)

Azi am trecut prin Florența. Am văzut catedrala verde și albă, Arno cel galben care se pierde în valuri. Furtună. Iriși violeți profilându-se pe fondul norilor. Și de aici la Arezzo. O biserică superbă cu acoperișul căzut.

Lacul Trasimen: am stat în mijlocul unui câmp de trifoi roșu purpuriu (…). De aici o pornim mai departe cu regretul că nu am mai putut sta în Perugia. Brafani, unde am stat în 1908. Nimic nu s-a schimbat. Aceleași femei focoase, bronzate. Dantele și alte lucruri de vânzare. Mai bine am fi rămas la Trasimen. Ieri am intrat într-un albergo să cumpăr niște chifle și am descoperit un șemineu sculptat. Totul este patriarhal – stăpâni și servitori. Un cazan pe foc. Probabil că nu s-a schimbat mare lucru față de secolul al XVI-lea. Oamenii fabrică singuri băuturi. Bărbați și femei cosind.

Vineri, 3 ianuarie 1936

Am început anul nou cu trei zile absolut diluviene. Migrenă; îmi plesnea capul plin cu idei care se izgoneau una pe alta: și ploua cu găleata. Au început inundațiile. Când am încercat să ieșim ieri, noroiul mi-a acoperit cizmele de cauciuc și apa îmi pleoscăia în tălpi. Prin urmare, acest Crăciun a fost un eșec, cel puțin la țară; și în ciuda a tot ceea ce poate face Londra ca să te irite și să te agaseze, mă bucur că mă întorc acolo și am cerut, nu fără un sentiment de culpabilitate, să nu mai rămân aici încă o săptămână.

Vineri, 3 iunie 1938

Astăzi e ziua când apar Trei guinee. „The Times Literary Supplement” îi consacră două coloane și un articol de fond, iar „Referee” un titlu mare subliniat cu negru: O femeie declară războiul celor două sexe, sau ceva în genul acesta. Se deosebește atât de puțin de celelalte sâsâituri de circumstanță, încât am lucrat liniștită la Conacul Poyntz. Nici nu mi-am dat măcar osteneala să-l citesc pe R. Lynd, nici să arunc o privire la „Referee” și nici să parcurg până la capăt articolul din „The Times”. E adevărat că încerc un sentiment de calm și ușurare, dar n-am poftă să citesc critică sau să ascult păreri.

Duminică, 18 februarie 1940

Acest jurnal ar putea fi împărțit între jurnalul Londrei și jurnalul vieții de la țară. Cred că există o distincție între ele. Tocmai am revenit la capitolul despre Londra. E un ger cumplit; m-a făcut să-mi scurtez plimbarea pe care aș fi vrut s-o fac pe străzi aglomerate. Și apoi întunericul (nicio fereastră nu era luminată) m-a deprimat. Stând la Whitehall, i-am spus birjarului meu: „Acasă, John” – și am pornit-o înapoi în lumina cenușie, spectrală, lipsită de veselie, a serii ce se lăsa deasupra caselor, mult mai tristă decât un crepuscul la țară; la Halborn, și de acolo la pivnița luminată, care mi-a plăcut mai mult acum după ce am mutat scaunele. Ce liniște era acolo și cât de liniștită era Londra: un imens bou tăcut culcat pe o parte.

Virginia Woolf și T.S. Eliot, fotografie de Ottoline Morrell (Garsington Manor, 1924). Imaginea aparține National Portrait Gallery, Londra (sursa: The Guardian)

Miercuri, 24 iulie 1940

Toate zidurile, atât zidurile de protecție, cât și cele de rezonanță, s-au subțiat îngrozitor din cauza războiului. Nu mai există niciun principiu pentru care să scrii, nu mai există niciun public care să recepteze ceea ce scrii; până și „tradiția” a devenit transparentă.

Duminică, 22 decembrie 1940

Ce frumoși erau acești oameni bătrâni, vreau să spun tata și mama, cât de simpli, de firești și de senini. M-am cufundat în scrisori vechi și în memoriile tatei. A iubit-o pe mama. A, și era atât de deschis, de rezonabil și de sincer! Avea o minte atât de delicat exigentă, cultivată și pură! Ce senină, și veselă chiar, îmi pare viața lor.

Duminică, 29 decembrie 1940

Există momente când vela cade pe punte. Atunci, fiind o mare îndrăgostită de arta vieții și hotărâtă să sug tot sucul din portocală aidoma unei albine, dacă floarea pe care mă aflu se veștejește, așa cum s-a întâmplat ieri, o pornesc peste coline până la faleze. Marginile acestora sunt înconjurate de un cordon de sârmă ghimpată. Am încercat să-mi înviorez mintea hoinărind pe drumul spre Newhaven. Domnișoare bătrâne, jerpelite, cumpărând articole de uz casnic pe drumul acela pustiu, mărginit de vile, pe ploaie. Newhaven e mutilat. Dar când trupul obosește, mintea doarme. Orice dorință de a continua jurnalul mă părăsește. Care este cel mai bun antidot? Trebuie să adulmec în jur. Cred că doamna de Sévigné. Scrisul trebuie să fie o plăcere cotidiană. Detest duritatea bătrâneții. O simt apropiindu-se. Scrâșnesc. Sunt caustică.

Miercuri, 15 ianuarie 1941

Poate că zgârcenia va fi concluzia acestui caiet. Și totodată un sentiment de rușine față de propria mea prolixitate, rușine ce mă cuprinde când văd aceste douăzeci de caiete (să fie oare douăzeci?) îngrămădite claie peste grămadă în camera mea. De cine anume mi-e rușine? De mine care le citesc. Va să zică Joyce a murit. Joyce care era cu aproape două săptămâni mai tânăr decât mine.

Vineri, 7 februarie 1941

De ce oare am fost atât de deprimată? Nu-mi mai aduc aminte. Am fost să vedem un film cu Charlie Chaplin. Ca și lăptăreasa, l-am găsit plicticos.

Duminică, 8 martie 1941

Tocmai m-am întors după discursul lui Leonard la Brighton. Ai fi zis că e un oraș străin. Prima zi de primăvară. Femeile ședeau pe bănci. Am văzut o pălărie drăguță într-o ceainărie. Cum îți înviorează moda ochiul! Iar înăuntru bătrâne împodobite cu cochilii, fardate, împopoțonate, cadaverice. Chelnerița în rochie de bumbac în carouri. Nu, nu am de gând să mă ocup de introspecție. Rețin doar fraza lui Henry James: „Observă neîncetat”. Să observ apropierea bătrâneții. Să observ lăcomia. Să observ propria mea deprimare. În acest mod totul poate deveni util, sau cel puțin așa sper. Țin să petrec acest timp cu folos. Voi cădea, dar voi ține steagul sus.

Fragmente din „Jurnalul unei scriitoare”, de Virginia Woolf, Editura Univers, București, 1980.

Scrisul trebuie să fie o plăcere cotidiană. Detest duritatea bătrâneții. O simt apropiindu-se. (Virginia Woolf)

02
/10
/15

Marți, 6 octombrie, de la 19:00, Revista de Povestiri organizează la Cărturești Verona a patra întâlnire a clubului de lectură Pop-up Stories, care are în centru romanul „Deadline”, de Adina Rosetti. Invitații care vor discuta despre experiențele lor legate de temele cărții sunt Cristina Ion și Bülent Duagi.

02
/10
/15

La aproape cincisprezece ani de la succesul romanului Simion Liftnicul, Petru Cimpoeşu, unul dintre prozatorii de primă linie ai ultimilor ani, ne face cunoştinţă cu Celălalt Simion, într-o poveste plină de surprize şi umor. Romanul a apărut în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom şi este disponibil din această săptămînă în librăriile din ţară şi pe www.polirom.ro.

01
/10
/15

ION STRATAN (1955-2005), unul dintre cei mai importanţi poeţi „optzecişti“, ar fi împlinit astăzi 60 de ani. Prieten cu Nichita Stănescu şi considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a fost , de asemenea, “cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalți optzecisti încă își pregăteau ucenicia”.

29
/09
/15

Institutul Cultural Român de la Viena celebrează împreună cu Centrul Ceh Viena şi alături de alţi 18 membri ai clusterului EUNIC Austria, ce-a de-a 14-a ediţie a unui eveniment tradiţional pentru calendarul cultural austriac: Ziua Internaţională a Cafelei.

25
/09
/15

Semnele norocului pot apărea când te aștepți mai puțin. Vă spun din experiența recentă. În timp ce mă îndreptam cu pași șovăitori spre un spectacol cu accente de thriller socio-economic, cunoscut sub numele de „ședință cu părinții”, semnele norocului s-au arătat de trei ori în mai puțin de 500 de metri, o vrabie și doi guguștiuci eliberându-și intestinele fix în capul meu.

21
/09
/15

În una dintre vânătorile mele prin anticariatele orașului am achiziționat o carte pe care o aveam în vizor de mai mult timp: Raport către El Greco. Bucuria viitoarei lecturi mi-a fost umbrită imediat după ce am deschis cartea.

20
/09
/15

Miercuri, 23 septembrie 2015, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld, Regina Elisabeta nr.38), Editura Humanitas iubitorii de literatură sunt invitaţi la lansarea volumului ”Să nu plângi” de Lydie Salvayre, roman câştigător al Premiului Goncourt în 2014, una dintre cele mai aşteptate cărţi ale acestei toamne la Humanitas Fiction.

18
/09
/15

Și în această toamnă, Timișoara deschide porțile literaturii la cea de a IV-a ediție a festivalului internațional de literatură. Evenimentul, plănuit să aibă loc în perioada 21-23 octombrie în Sala Barocă a Muzeului de Artă din Timișoara, va prilejui iubitorilor de literatură întâlnirea cu nume importante ale literaturii europene de astăzi.

18
/09
/15

Scriitorul Cristian Teodorescu a particpat, zilele acestea, la un turneu de lansări organizat cu prilejul recentei apariţii în limba polonă a romanului Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească, 2009; Polirom, 2012), publicat la editurile Amaltea/ATUT, în traducerea Radosławei Janowska-Lascar.

17
/09
/15

Am avut privilegiul să citesc noul volum al lui Florin Piersic jr, “opere cumplite (volumul 2)”, în manuscris. Cartea, publicată la editura Humanitas, este de ieri în librării. Las mai jos o cronică onestă, deși sentimentală.

15
/09
/15

Asociația Curtea Veche organizează NARATIV - festivalul de lectură pentru copii, proiect cultural finanțat de ARCUB în cadrul programului cultural “Ești București”. Evenimentul va avea loc la Librăria Cărturești Verona în perioada 21-27 septembrie și va cuprinde o serie de activități gratuite susținute de pedagogi non-formali, artiști, specialiști în educație și psihologia copilului.

14
/09
/15

Pe vremea lui Ludovic al XIII-lea, Versailles era doar un modest pavilion de vînătoare. Ludovic al XIV-lea îl transformă într-un centru al puterii, dar şi într-un loc al plăcerii, dorinţei şi desfrîului. Grădinile noului castel, parcurile cu fîntîni, apartamentele legate între ele, totul părea menit să adăpostească aventurile Regelui Soare cu nenumăratele-i amante.

14
/09
/15

INTERVIU Oana Boca Stănescu a fost unul dintre cei 11 manageri culturali (singura din Europa) selectați să participe la ediția din acest an a Festivalului de la Edinburgh, în cadrul „Momentum”, Programul Delegaților Internaționali din cadrul Festivalurilor din Edinburgh.