Autorul „Cuvintelor potrivite” se naşte sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la Bucureşti, ca rod al convieţuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcţionar de bancă şi Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.
Un articol de Monica Andrei|25 octombrie 2016
De prima sa soție, Constanța Zissu, divorțează la un an de la căsătorie, iar Eliazar, născut la Paris, a rămas în custodia mamei. Cu a doua soție, Paraschiva, a avut doi copii, pe Iosif, alintat Baruțu și Domnica, alintată Mitzura. Tudor Arghezi își iubea familia. O respecta, o proteja. Plecau în vacanță, la Mănăstirea Agapia, în Moldova, sau la Techirghiol, unde a nimerit în vila și la același etaj cu Ionel Teodoreanu și familia lui. S-au cunoscut și s-au împrietenit. Apoi, până să se stabilească în București Teodoreanu, au corespondat.
Șerban Cioculescu îl cunoaște pe Arghezi la Capșa, la o cafea, moment despre care povestește în ale sale „Amintiri”: „Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politețe exagerată, îți strângea mâna câteva minute, spunându-ți domnia-ta. Cine nu cunoștea violența de limbaj a pamfletarului, rămânea uimit de acest aspect al omului privat. Mai târziu l-am vizitat pe marele poet acasă și am putut cunoaște o altă rară vocație a omului: aceea a paternității. Nu mai frecventa cafeneaua, devotându-se integral familiei și Mărțișorului, unde totul, de la împrejmuire și alei până la clădiri și plantații, a fost făcut cu munca și uneori cu brațele lui, ce-i drept, vânjoase”.
Genealogia argheziană obscură și prietenia cu I.L. Caragiale
Se spune că oamenii sunt ca vinul, cu cât îmbătrânesc cu atât sunt mai generoși. Cei apropiați lui Arghezi știau cât de generos era. Memorialistul Constantin Beldie avusese norocul să fie un apropiat al casei. Era invitat pe strada „Mărțișorului”, ca să-și culeagă din fructele ce le oferea din belșug grădina, în funcție de anotimp, sau la pomana porcului, la sărbătoarea Ignatului, aproape de Crăciun.
Ca de obicei, toamna, poetul îl invita pe Constantin Beldie, la vie, ca să-și culeagă struguri. Ajuns în vizită, memorialistul găsește poetul „cu înfățișarea lui de mizantrop, destul de vioi, aplecat cu asiduitate mare la treburile casei, ale curții și ale grădinii. Cotrobăia prin cuibare după oușoare, casa era măturată, ograda la fel, câteva vreascuri sfârâiau sub cazanul de rufe. Peticul de vie din fața grădinii păzit de două șarle de căței, pisicile pe lângă zid prin ogradă, în soarele tomnatic”.
După ce secretarul de redacție de la Revista „Noua Idee Europeană” își culege strugurii, este poftit în odaia pentru musafiri, de la parterul casei cu pereții albi, rafturi de cărți și multe picturi, „câțiva Ressu, un minunat Vâlsan și un Băncilă, o păpușă decorativă de Tonitza deasupra divanului, niște desene ale Mițurei și două gravuri ale unui artist german”, unde stau de vorbă.
La vederea maldărului de hârtii de pe masă, memorialistul curios îl întreabă despre câtă hârtie folosește atunci când scrie, și află că poetul scria ușor: „Pornesc și merg înainte până la corectura în șpalte, pe care mi-o fac neapărat singur și în care îmi dreg scăpările, prostiile”. Îi amintește că la Teatrul de Comedie, din București, la premiera spectacolului cu piesa „O noapte furtunoasă”, fusese vernisată și expoziția cu pagini din manuscrisele piesei amintite a dramaturgului I.L. Caragiale.
„L-am cunoscut pe Caragiale – îi spune autorul Florilor de mucigai lui Beldie – când aveam 17 ani și-mi încercam condeiul semnând Theo. Eram un fel de custode al unei expoziții internaționale de pictură, sub patronajul revistei Ileana, a lui Bogdan-Pitești. Expunea la Hotelul Union și Puvis de Chavannes a cărui soție era o Cantacuzină de-a noastră. Nu intra cineva pe acolo. Stăteam degeaba, dar într-o zi văd pe Caragiale intrând cu o ceată zgomotoasă de admiratori care făceau haz de necaz. Se oprește în fața lui Puvis: Ăsta-i Pulis de Chavannes. Mă, știi cine sunt eu?, mă întreabă Caragiale. I-am spus că nu știu. A doua zi, mă pomenesc singur cu el, încruntat, la măsuța mea: Mă, tu ai știut ieri cine sunt eu!.. Mă, tu trebuie să scrii. Dă să văd și eu ce scrii să-ți arăt meșteșugul. M-a luat cu el să mâncăm și zile întregi nu ne-am despărțit. Scria greu. L-am văzut începând, una după alta, cinci cărți poștale, până s-o brodească. După achitarea lui Caion a plecat dezgustat la Berlin. De câte ori a venit în țară mi-a transmis vorbă printre gazetari, că vrea să mă vadă”.
Constantin Beldie a fost invitat la cină. „La 70 de ani, Arghezi mânca la prânz și seara, ciorbe cu afumături, piftie, tocăniță, sarmale, friptură și cartofi prăjiți, apoi desert și nu lipsea paharul cu vin. La masă tăcea, mesteca încet, călugărește. După ce a mâncat Mitzura ciorbă, tocăniță, friptură, sarmale, tort, și-a luat rămas bun, ne-a anunțat că avea de dansat în spectacol și a plecat la teatru. Apoi am pășit amândoi în odăița de lucru și de culcare a lui Tudor Arghezi care se afla în foișorul casei. Mobilată simplu, ca pentru un școlar silitor, cu pătuc de fier, masă de brad, ceașca de cafea și tutunul ordinar pe masă, printre multe foi. Coborâse după cafea. Am răsfoit ușor printre hârtiile împăturite, speriat să nu mă surprindă prietenul. Deseori am făcut incursiuni în zona nebuloasă a biografiei argheziene, în urma căreia a curs multă cerneală în revistele culturale ale vremii, pornind de la actul nașterii sale, în privința părinților lui nelegitimi. Era interesantă genealogia obscură și povestea cu șapte neveste a tatălui său. L-am cunoscut la o parolă, cu înalți învățați bonvivanți prelați, cu ceapă și vin înainte, apoi am dat de condeiul său fertil. Ne vedeam des la Academia Terasă, la grădina Oteteleșanu, alături de Minulescu și alții”.
Dacă I.L. Caragiale l-a încurajat pe Arghezi la 17 ani ca să scrie, Constantin Beldie i-a decis cariera. Pamfletarul vorbea așa cum scria, cu aceeași forță de viziune și de expresie colorată. Cei care l-au cunoscut își amintesc despre conversația lui uluitoare cu multă bucurie. Toate consemnările prin articolele din presă despre rarele lui conferințe, de obicei citite, arată că poetul atrăgea un public numeros. Scria mult pentru el. Își deprecia manuscrisele și deseori ajungeau la coșul de gunoi. Șerban Cioculescu povestește în „Amintiri” cum îi atrăsese atenția că manuscrisele unui mare scriitor „trebuie păstrate de el, ca un patrimoniu prețios, care ar putea fi valorificat de către urmași. Când Vladimir Streinu, însoțit de mine și de soțiile noastre, i-am înmânat revista în care scrisesem despre romanul Lina, coana Paraschiva ne oferea niște cireșe mari albe și-l îmbia pe soțul ei să se servească, că-i plăceau mai ales pentru că erau amare, Arghezi citind printre filele netăiate a spus: La lectura articolului domnului Cioculescu o să mi se pară dulci. În cronica mea, arătam că a fost singura biruință epică marcantă, un imn închinat muncii, de către unul dintre cei mai aprigi muncitori ai condeiului din literatura noastră”.
Scria zilnic, la masa lui de lucru din foișor și avea o slăbiciune: se vedea romancier. Puțini știu că autorul „Cuvintelor potrivite” avea talent de desenator. Se bucura când primea elogii pentru câte o „tabletă” – specie literară impusă în literatura română de însuși Arghezi – sau poezie publicată.
Autorul „Testamentului” a murit în 14 iulie 1967. „În ultima zi de viață – își amintește Șerban Cioculescu -, simțindu-se mai bine după boală, redactase un catren cu aceeași de totdeauna migală și luciditate creatoare. Viața de artist, de părinte și de cetățean i-a fost exemplară, ca și opera”.
Poetului, care spunea că trăiește într-o țară „cu oameni cumsecade și lichele mărunte”, i s-a decernat în 1936, apoi în 1946, Premiul Național de Poezie. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române, iar în 1965 a primit Premiul Internațional „Johann Gottfried von Herder” și a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Literatură. (Constantin Beldie, „Oameni văzuți de aproape”, Editura Roza Vânturilor)
Apoi am pășit amândoi în odăița de lucru și de culcare a lui Tudor Arghezi care se afla în foișorul casei. Mobilată simplu, ca pentru un școlar silitor, cu pătuc de fier, masă de brad, ceașca de cafea și tutunul ordinar pe masă, printre multe foi.
Foto: Tudor Arghezi și soția sa, Parashiva, în 1961 / Arhiva AGERPRES
