La împlinirea a 55 de ani de la înfiinţare, Teatrul Ion Creangă din Bucureşti a iniţiat un proiect editorial care să-i rememoreze identitatea. Acesta a început cu recent apărutul album „Alexandrina Halic. Actriţa poveste” de Ion Moldovan, publicat de Didactica Publishing House.
Un articol de Dana Ionescu|13 decembrie 2020
Tipărită în condiții grafice deosebite, cartea trasează un portret convingător al unei actrițe care a jucat mai mult de o jumătate de secol teatru pentru copii și, din când în când, teatru pentru cei mari. De la aparatul de radio, obiectul acela la care a ascultat primele povești acasă, la sala de teatru neconvențional, drumul Alexandrinei Halic a fost spectaculos.
Toate personajele emblematice din basmele clasice ale copilăriei și din cărțile celebre pentru copii le-a întruchipat, într-un fel sau altul, de-a lungul anilor plini în care a jucat la teatrul din centrul capitalei. Pinocchio, pe care l-a interpretat în două spectacole mai mult de cincizeci de ani, este exemplul suprem. Iar lui i se adaugă personaje cuminți sau poznașe din scrierile lui Jules Verne și Ion Creangă, Lewis Carroll și Mark Twain, Frații Grimm și mulți alții.
În lunga sa convorbire cu publicistul Ion Moldovan, actrița se privește în oglindă și, cu modestie, dragoste și încredere, face o lungă confesiune și evocare. Invitându-vă să citiți cartea, Ziarul Metropolis vă oferă câteva instantanee din viața Alexandrinei Halic, povestite de ea însăși.
Dorința de poveste, înainte de orice
„Îmi amintesc că, plecați din zori spre Vatra Dornei, unde trebuia să jucăm «Apus de soare», ne-am înzăpezit pe drum. Am ieșit cu greu din nămeți și am ajuns la Casa de Cultură din stațiune aproape de ora zece seara. Spectatorii încă mai erau în sală, așteptându-ne de mai bine de trei ceasuri. I-am întrebat dacă mai vor să vadă piesa. Răspunsul a fost «da!», de două sute de ori «da». Impresionați, ne-am mobilizat, am uitat de oboseală, am montat în grabă decorul, ne-am pus costumele și am jucat. Am terminat spectacolul la ora unu noaptea. Nu a părăsit nimeni sala până nu a căzut cortina la final. A fost fantastic!”
Copilul din fiecare
„Am început să învăț meserie experimentând roluri care mi se potriveau (…) Și încet, încet, am înțeles că jucând un copil nu este nevoie să te «copilărești», este destul să-ți amintești de copilul care ai fost și să-l lași să trăiască pe scenă. Am înțeles că sinceritatea și naturalețea sunt absolut obligatorii. Am înțeles cum să compun un travesti în așa fel încât băiatul pe care-l joc să fie credibil. Ca să nu port perucă, m-am tuns scurt. Am învățat să mă mișc pe scenă, să-mi depășesc stângăciile, ba mai mult, să le folosesc conștient acolo unde se potriveau vârstei personajului pe care îl jucam.”
Teatrul pentru copii
„În primul rând, ar trebui să știe cui se adresează. Apoi să fie sincer, adevărat, bogat în imagini, limpede în sensuri, lipsit de vanități, generos și moral.”
„Prospețimea lucrurilor neîncercate”
„Asta trebuie să trăiești pe scenă tu, actor matur, trecut prin viață: prospețimea lucrurilor neîncercate, curiozitatea și mirarea în fața întâmplărilor care vin peste tine. Această înțelegere m-a ajutat mai târziu, când a trebuit să-l descopăr pe David Copperfield. Atunci, în 1987, anul premierei cu «David Copperfield», aveam aproape patruzeci și șase de ani. Am uitat că-i am. M-am oprit la cei zece ai personajului, străduindu-mă să-mi aduc aminte cum mă raportam la vârsta aceea la lumea adultă.”
„Neprețuit de multă bucurie”
„Se împlinesc cincizeci și nouă de ani de când am pășit prima dată pe o scenă profesionistă. Am citit undeva că nu contează numărul anilor, ci ceea ce ai reușit să faci cu ei. Dacă m-ar pune cineva să apreciez eu însămi, cu sinceritate, drumul meu prin teatru, mă gândesc, ce-aș putea spune? Că pe lângă îndoieli și zbateri, dezamăgiri și semne de întrebare, am adunat multă, neprețuit de multă bucurie, lucru pentru care Îi sunt recunoscător și mulțumesc lui Dumnezeu.”
