Pe 23 februarie, de la ora 19.30, la Teatrul Nottara se joacă premiera spectacolului “Somnambulism” de Iaroslava Pulinovici, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. În interviul următor am vorbit despre preocupări şi descoperiri, despre echipă şi distribuţia ideală, despre prezent şi carieră.
Un articol de Dana Rotaru|22 februarie 2017
Dana Rotaru: Ce te preocupă zilele astea?
Alexandru Mâzgăreanu: Un text pe care trebuie să încep să îl lucrez în curând...
Cum îți alegi textele?
Citesc destul de multe și mă opresc asupra acelor care mă interesează. Aleg întotdeauna texte cu care rezonez, care au și un anumit tip de poezie, un umor aparte. Se întâmplă să am și discuții cu directori de teatru care își exprimă dorința pentru o anumită zonă de dramaturgie.
Ce te-a atras la Somnambulism?
Piesa este de factură realistă, dezvoltată pe structura unui scenariu de film. Textul pune pe masă niște probleme foarte serioase: vorbește despre minciună, despre un bărbat la 40 de ani căruia îi moare soția lovită de o mașină pe trecerea de pietoni. Când s-a întâmplat asta, el era în mașina familiei, blocat în trafic, departe de locul în care soția și-a pierdut viața. O situație foarte frustrantă… După înmormântare se uită în arhiva de mail-uri a soției, acolo găsește o corespondență între ea și un bărbat și deduce că băiatul lui de 15 ani nu este, de fapt, al lui, ci al soției sale cu acel bărbat. Din acel moment are un șoc, începe să realizeze cât de multă minciună e în jurul lui, și, la rândul lui, cât de mult minte și a mințit, pentru că și el are o relație cu o altă femeie, relație ce durează deja de 4 ani.
Asta e tema principală a piesei: minciuna. Apoi mai este vorba despre faptul că la 20 de ani ai niște visuri, niște idealuri… Cu timpul, se întâmplă ceva în viața noastră, ne ia valul și, fără să vrem, ne abatem de la drumul pe care ni l-am dorit inițial. Devenim altcineva. Ei bine, în spectacolul meu este vorba despre un bărbat care s-a rătăcit la un moment dat în viața lui. Șocul emoțional îi generează o criză existențială și este un hop pe care nu reușește să îl mai depășească. De aici și opțiunea pentru spațiul de joc – o șosea care se deformează. De fapt, ne aflăm în mintea lui. Asta mi-am propus, să încercăm o introspecție în universul lui Slavka. De aceea am apelat la amplificarea vocilor; am încercat să creez senzația asta că intri în sufletul omului… că poți să auzi gândurile personajelor.
Asta a fost senzația pe care am avut-o când am citit piesa, spre exemplu. Totul era de film, foarte intim. Și am încercat să transpun asta în teatru. Pe de altă parte, în spectacol mai este vorba și despre faptul că nu poți să mai schimbi mare lucru, la un moment dat, în viața ta. Asta cred eu. Cel puțin acum…
E o piesă de care m-am atașat destul de mult. Și asta nu e întotdeauna un avantaj, dintr-un anumit punct de vedere.
În ce fel?
Riști să faci lucruri care să rămână doar în capul tău, atunci când empatizezi mult prea mult cu povestea. La Somnambulism am reglat această distanță în timpul repetițiilor și spectacolul este curat. Întotdeauna încerc să mă distanțez ca să pot avea o abordare cât mai justă. Dacă nu ții cont de asta, riști să dezvolți ceva care nu mai e teatral, nu mai e artistic. Și nu mă refer la o abordare personală, ci la o implicare mult prea mare din partea regizorului.
Care este diferența dintre abordare personală și implicare personală?
Abordare personală e atunci când faci un spectacol așa cum simți tu că trebuie să-l faci (aici vorbim de sensibilitatea, gustul, stilul, cultura fiecărui regizor). Implicare personală înseamnă, după părerea mea, că empatizezi în exces cu povestea, cu personajele și desfaci atât de mult firul, te duci atât de adânc în poveste încât ajungi să îți pui, poate, niște probleme false și să vezi ceva ce nu există, de fapt, acolo.
Ce propui cu spectacolele pe care le creezi?
Mă interesează ca spectacolele mele să stârnească emoție. Indiferent că e vorba de râs sau de plâns.
Dincolo de faptul că am plecat de la o pasiune pe care am transformat-o în meserie, există căutări de ordin estetic, teme care mă preocupă. Există o unitate din punct de vedere al temelor abordate, o evoluție din punct de vedere stilistic. Ce mă preocupă este să transmit, prin spectacol, tipul de emoție pe care eu am simțit-o atunci când am lecturat textul.
Când citești o piesă, te și gândești la actori?
Obligatoriu. Dacă nu ai actorii potriviți riști să nu îți iasă spectacolul. Sunt câteva piese pe care sunt dispus să le încep și mâine, dar ezit pentru că aștept locul ideal unde să se întâmple asta, cu distribuția cea mai bună și în condiții tehnice favorabile.
Aștepți întotdeauna momentul potrivit pentru fiecare din spectacolele pe care îți propui să le montezi?
Da. Mizantropul a fost un spectacol pe care l-am avut în minte mai bine de un an de zile. Nu e o regulă, dar se mai întâmplă.
Cum sunt primite spectacolele tale? Care este relația ta cu publicul și cu critica?
Eu mă situez undeva la mijloc în această relație. Știu și accept că vor fi întotdeauna cei cărora le va plăcea și cei cărora nu le va plăcea propunerea mea spectaculară. E perfect normal așa, nu cred că trebuie să fii pe placul tuturor. De fapt, cred că trebuie să fii așa cum ești tu, cu fiecare spectacol scos la public.
Cum îți alegi actorii cu care lucrezi?
Greu… Sunt actori care îmi plac și cu care îmi doresc să mai lucrez pentru că avem ceva de spus împreună; sunt actori cu care nu am lucrat și mi-ar plăcea să lucrez pentru că îi admir și cred că împreună am putea crea ceva important. E un lucru foarte subiectiv și delicat.
Contează foarte mult ce decizii iei când te hotărăști să montezi un spectacol: în ce teatru, cu ce echipă de actori, cine e scenograful, etc. Dacă nu iei cele mai bune decizii, după aceea e prea târziu: e neplăcut să ajungi în punctul în care trebuie să schimbi un actor sau să ai în distribuție oameni care nu empatizează cu proiectul sau unul cu altul și care generează o energie neprielnică spectacolului. Contează foarte mult energiile pe care le atragi în jurul proiectului.
Cum armonizezi actorii cu care lucrezi?
Cred că o echipă se armonizează de la sine atunci când regizorul îi seduce pe actori cu proiectul său. Oamenii se adună în jurul unei idei. Bineînțeles sunt și niște lucruri pe care le impun, cum ar fi disciplină, profesionalism, lucruri de bun simț, dar pe care nu le întâlnești nepărat peste tot. Cred că este esențială atmosfera repetițiilor și energiile pe care le aduni în jurul tău în perioada respectivă. E una din calitățile esențiale ale unui regizor.
Există actori cu care lucrezi constant?
Și da și nu. Eu sunt de părere că lucrurile, la un moment dat, se și erodează. Sau pot apărea pauze de ani de zile… Și eu am actori cu care am lucrat la mai multe spectacole și am realizat chestii faine împreună. Dar încerc să nu mă fixez foarte tare pe lucrul asta, deoarece poți lua o decizie pe fond afectiv care să nu fie în folosul spectacolului și, implicit, nici al actorului. Aș tinde să spun că mă incită mai mult o „întâlnire” după o lungă „despărțire”. Relațiile de genul ăsta sunt fertile atâta timp cât avem ceva de spus împreună. Dacă lucrăm din obișnuință, nu mai e atât de grozav. Cred în cupluri în relația profesională dintre un regizor și un scenograf, între un regizor și un compozitor, în relația dintre un regizor și un actor. Inevitabil se creează aceste echipe. Cred că împreună, atâta vreme cât există o energie bună, aceștia pot face lucruri pe care într-un alt context nu le-ar fi putut realiza. Oricum, mi se pare esențial pentru un regizor să își păstreze o doză de obiectivitate în tot ceea ce face, inclusiv în ceea ce privește zona asta.
Obișnuiești să revezi spectacolele tale?
Da. Mă duc o perioadă la început – înainte eram obsedat să mă duc la fiecare reprezentație – acum m-am mai debarasat de ideea asta. Mi-am dat seama că asta îi stresează pe actori; apoi, am realizat că fiecare spectacol trebuie să își urmeze cursul și că regizorul poate să controleze lucrurile până într-un anumit punct.
Câteodată mă cheamă actorii, când mai apar derapaje. Altădată, merg la spectacolele mele și văd că oamenii nu se mai întâlnesc unii cu alții pe scenă, se instalează un soi de formalism între actori; dacă se pierde energia aia comună care duce mesajul spectacolului catre public, atunci ce se petrece pe scenă devine plicticos, după părerea mea.
