Festivalul „Buzău Iubeşte Teatru”, ajuns anul acesta la a XVIII-a ediţie, a debutat cu spectacolul-confesiune “Nu sunt eu” în care se deapănă amintiri generatoare de emoţii, se plânge mult, se râde mult, se strigă mult, fiecare poveste marcând momentele esenţiale în formarea tinerei şi mai apoi a adultului Maia Morgenstern care joacă propriul rol.
Un articol de Alexandra-Alina Popa|22 mai 2023
Totul se derulează cu o repeziciune uluitoare, insesizabilă prin măiestria artistei de a schimba registrul vocal, emoțional, cu fiecare personaj pe care îl interpretează. Dialog aprig, tăceri cu ecou prelung în tumultul lăuntric al personajului plurivalent și accentul moralizator al fiecărui episod, al fiecărui secret destăinuit mă ține captivă și captivată pe întreg parcursul spectacolului.
Amintirile Maiei sunt oglindite într-o multitudine de fotografii, înșirate peste tot, figuri imobile care prind viață la atingerea Maiei – actorul. Observăm totuși că personajul rămâne personaj, întruchipat de școlărița îmbrăcată în rochie neagră, guler alb, șosete albe și pantofi roșii, lăcuiți, o fetiță care poartă cu mândrie la gât o stea mare, roșie.
Cronologia fragmentată a firului poveștilor împărtășite se armonizează cu firea ei dezorganizată și rebelă, o lipsă de constanță temporală însă necesară și revendicată după fiecare tablou. Spațiul scenic încărcat cu diverse obiecte funcționale ori decorative rostesc separat ori împreună, povestea unui moment, a unei epoci în care Maia dănțuiește cu vioiciune, cu împăcare și detașare, savurându-și victorioasă curajul acestor destăinuiri. Alături de ea, valsez și eu într-o vădită triadă temporală: trecut – prezent – viitor, distorsionată de schimbul de replici cu personajul secundar: doamna profesoară.
Timpul se dilată și se comprimă pe un ax turbulent în care fiecare amintire a Maiei devine aievea, devine un prezent al trăirii și se contopește cu imersiunea proprie în acest spațiu intim al personajului care nu îmi aparține. Această ancorare în trecut și redare cu fidelitate și emoție a fiecărui episod îmi permite salturi cuantice neașteptate, devenind la rându-mi parte din povestea Maiei. Desigur, scena îi aparține, poveștile îi aparțin și cu toate acestea, deschizând cuferele amintirilor, însoțite de frământări, de bucurii, de răzvrătiri, de imaginea părinților, a deschis și porțile emoțiilor noastre.
Un element vizual permanent care o preschimbă pe fetița Maia în acel personajul narator sunt ecranele amplasate în spatele scenei, în care se derulează imagini și titlurile sugestive ale fiecărui episod relatat. Din nou, o comprimare temporală de care regizorul a făcut uz cu prisosință. Spațiul ludic este explorat la maxim, alături de o cursă continuă de demonstrații duse uneori la patetism prin recurgerea la arma cel mai des utilizată de femei, dar care nu funcționează întotdeauna: lacrimile.
Călătoria Maiei în dimensiunea nostalgică a copilăriei, a adolescenței și a maturizării devine treptat o incursiune în propriile amintiri, în care jocul scenic capătă fluiditate, iar fragilitatea umană este dată de curajul confruntării cu momentele tensionate, al întâlnirilor cu acel eu, acel tu, cu acele personaje reale îmbrăcate într-o aură mistică, dar necesară, în acest parcurs al vieții noastre.
Ghidușia fetiței Maia însoțită de strictețea și uneori rigiditatea lui Dusea – tatăl, ori a mamei sau chiar a unora dintre profesorii care i-au marcat formarea, se regăsesc în majoritatea tablourilor legate ca într-o pânză de păianjen. Ilustrația muzicală stârnește tot felul de pofte: plimbări romantice, evadări, marcând prin elemente sonore firea plăpândă și puternică, inconsistența și perseverența celei care vrea să fie acceptată, care are nevoie să se accepte pe ea însăși.
Cine a primit și cine a dat lecții în acest spectacol?
Exuberanța și expresivitatea Maiei, confidențele sale, capătă adâncime într-un spațiu simbolic bogat. Suntem purtați în dramele trăite de-a lungul copilăriei până la perioada maturității, până “în ziua în care am îmbătrânit, am obosit un pic”. Povestea ei, un veritabil act de curaj, evocă sincer și redă convingător cumplita perioadă istorică a Holocaustului, a deportărilor în Siberia și a lagărului comunist. Punct. Ce se întâmplă cu poveștile noastre, cu rănile și poate chiar traumele pe care le purtăm? Sunt acceptate ori ascunse sub preș? Cine sunt eu, dacă nu sunt eu? O invitație la introspecție, cu umor, jovialitate, cu multă blândețe și nădejde, căci așa cum bunicul Maiei a avut credința că fiul său trăiește și se va întoarce acasă, astfel suntem îndrumați să rămânem și noi statornici în acceptarea prezentului și în travaliul continuu al acelui Eu la care năzuim.
Distribuția:
Maia Morgenstern
Profesoara: Corina Băjenaru
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Scenografia: Adriana Grand
Foto: Andreea Iordache
