CRONICĂ DE FILM Cum să redai just în cinema durerea pe care o provoacă celor rămaşi în urmă moartea unei persoane? Regizorul francez Mikhaël Hers oferă un răspuns emoţionant în „Amanda” (2018), cronica plină de delicateţe a relaţiei dintre un tânăr şi nepoata sa, în Parisul de după un atac terorist.
Un articol de Ionuţ Mareş|15 mai 2019
Prima parte din „Amanda” (2018), noul film al unui regizor francez mai puțin cunoscut, dar extrem de apreciat de critică, Mikhaël Hers, este învăluită în lumină, culoare și căldură.
Parisul descris de discretul cineast este un oraș plin de viață, așezat, primitor – deloc întâmplător, David, protagonistul jucat de Vincent Lacoste, se ocupă, printre altele, de întâmpinarea și cazarea turiștilor străini care ajung cu trenul în capitala Franței.
Un oraș care pare sustras timpului său. Deși personajele vorbesc uneori despre Facebook, iar mașinile de pe străzi sunt de ultimă generație, scenografia, în special îmbrăcămintea, și imaginea au un subtil aer retro, aproape artificial, care evită să cadă însă în estetica de carte poștală. Asta se datorează şi filmării pe 16 mm, care conferă o granulaţie specială imaginii.
Un oraș în care oamenii își văd liniștiți de viață – între două joburi, David se întâlnește cu sora sa, Sandrine (Ophélia Kolb), și cu fiica de șapte ani a acesteia, Amanda (cuceritoarea Isaure Multrier), pe care o ia deseori de la școală, și ajunge să se îndrăgostească de o tânără nou-venită în Paris, Léna (Stacy Martin).
Hers își ia timp să prezinte, în mai multe scene sugestive, viața obișnuită a personajelor sale, cu relațiile lor de zi cu zi. O dramaturgie anti-spectaculară și o regie discretă care mizează pe observarea gesturilor mici, pe redarea căldurii umane.
Însă această lume de care ajungem să ne atașăm este dată peste cap de un atac terorist într-un parc, astfel că şi atmosfera devină mai cenuşie, mai întunecată. Hers nu doar că nu reconstituie vreunul din atentatele care au avut loc în ultimii ani în Paris (la care face totuși trimitere indirect), dar lasă cu totul acest moment tragic în afara cadrului.
Este o opțiune în ton cu restul filmului, dominat, de altfel, de o perspectivă solară, în ciuda dramatismului subiectului – răul, groaza, moartea nu sunt numite, nu sunt reprezentate. Atenția pe care o cerșesc teroriștii – și care primează în discursul mass-media – este refuzată aici: civilizația are forța și resursele să meargă mai departe şi să lase în urmă barbaria, teroarea.
Însă efectele tragediei sunt devastatoare. Printre victimele atacului se numără și Sandrine, astfel că David este nevoit în același timp să depășească moartea surorii sale și să aibă grijă de nepoata sa.
Iar miza filmului este să reflecte felul în care David încearcă să facă faţă noii sale vieţi, să treacă, alături de fetiţă, peste rănile sufleteşti. Noua relaţie dintre cei doi, pe care nici unul nu ştie cum să o gestioneze, devine centrul de greutate al filmului.
Stilul evită senzaţionalismul, dar Hers nu se fereşte totuşi să îi filmeze uneori pe David şi pe Amanda plângând, atunci când suferinţa devine prea apăsătoare – tragedia trebuie privită în faţă. Este o opţiune curajoasă, de care cei mai mulţi regizori se feresc, din cauza riscului de melodramatism.
Însă Hers găseşte tonul just, inclusiv printr-un montaj în care senzaţia de apăsare nu este lăsată niciodată să devină exagerată, insuportabilă.
Astfel de momente sensibile nu sunt forţate sau false, şi asta pentru că terenul a fost pregătit de o regie în care durerea trăită cu demnitate de personaje este mereu contrabalansată de o perspectivă implicit optimistă, dată de asumarea conştiinţei morţii.
„Amanda” a fost proiectat în premieră în România în cadrul Festivalului Filmului Francez, iar din 24 mai va ajunge şi în cinematografe, fiind distribuit de Bad Unicorn.
