Îmi place să caut adevăraţii iubitori de teatru. Adevăraţii iubitori de teatru nu sunt de găsit doar în sălile de spectacole, printre spectatori. Uneori, ei sunt de găsit şi pe scene, ca actori-amatori. Teribilă specie!
Un articol de Andrei Crăciun|14 mai 2016
Actorii-amatori sunt, desigur, amatori, ceea ce nu îi face însă mai puţin profesionişti în pasiunea lor. Îmi plac oamenii pasionaţi. Cred că e o lună de când am văzut Ele…le la Teatrul de Artă, din Bucureşti, loc de care mă leagă de asemenea o pasiune, căci e în curtea cârciumii în care mi-am petrecut Facultatea de Ştiinţe Politice, pe Strada Sfântul Ştefan din Bucureşti, aşadar tinereţea.
Ele…le e o adaptare după Un cuplu ciudat de Neil Simon, mare dramaturg american. Nu e cel mai reuşit titlu adaptat, ba chiar m-aş pronunţa ferm în contra sa, dacă mi se permite. Însă, să nu judecăm o carte după copertă. Căci, ce se întâmplă pe scenă e altă poveste.
Iar povestea este aşa – oameni cu alte meserii la bază (Ana Bădilaş, Raluca Tone, Ana Maria Blândă, Mariana Burlacu, Cristina Cristea, Oana Negulescu, Alexandru Gârjoabă, Cristian Ioniţă – singurul care este student la actorie, în anul II) joacă teatru adevărat. E o bucurie în jocul lor, care demult s-a pierdut la atâţia actori de meserie din teatrele de stat, şi nu numai. Eu, unul, i-aş cam angaja. Îndrumător le-a fost actorul George Constantinescu, actor, sufletul Teatrului de Artă.
Amatori, amatori, dar sunt momente în corpul spectacolului în care nici nu se simte diferenţa faţă de profesionişti cât se poate de redutabili. Căci sunt sesizabile dăruirea, dorinţa teribilă de a nu greşi. Am remarcat în acest grup mult talent, am remarcat – de ce să vă mint – şi doar dorinţă. Dar, dat fiind că vorbim despre amatori, dorinţa e uneori suficientă.
Pe scenă se întâmplă aşa: un grupuscul de doamne se strâng să joace un joc de societate. Alunecă repede înspre bârfă şi small talk, se conturează, instant, tipologii clasice. Una dintre ele – Florence (Raluca Tone, avocat la bază, şi, după părerea mea, cea mai talentată dintre actriţele amatoare, dacă îmi e îngăduită o astfel de ierarhie) – este părăsită de bărbat şi se refugiază în casa prietenei-gazdă, Olive (jucată fără greşeală, foarte bine, de Ana Bădilaş). Se developează o tipologie îndelung cunoscută şi contestabilă – femeia-gospodină, de casă, abandonată brutal după o viaţă de muncă în slujba soţului şi copiilor. Ea nu se poate abţine să nu îţi facă lună în casă, de parcă ar fi Bubulina-Gospodina, ca să luăm un reper îndelung cunoscut.
Neil Simon şi-a scris piesa cu intenţia clară de a avea succes – şi are. Spectacolul de la Teatrul de Artă ia altitudine când în scenă intră băieţii (Gârjoabă şi Ioniţă), care joacă doi fraţi spanioli, si, si, claro, care tulbură ordinea preexistentă în gaşca femeilor.
Nu se relevă adevăruri fundamentale, nu are loc niciun catharsis, e o piesă de consun, care distrage şi nu de puţine ori distrează, dar cine spune că teatrul trebuie să fie doar altfel, foarte înalt, nu ştie ce vorbeşte, habar n-are.
Mergeţi la Teatrul de Artă să vedeţi acest spectacol, căci uneori pasiunea este cel mai important lucru care ne este dat. Ba mai mult, poate că aşa ar trebui să fie mereu.
Sunt pur şi simplu seri în care amatorii se ridică deasupra profesioniştilor. Mi-am dat, frumos, jos pălăria şi am ţinut-o pe genunchi două ore. Mi se întâmplă rar.
