În epoca reţelelor de socializare, a selfie-urilor şi filtrelor de tot felul, când o imagine se face şi se desface în câteva secunde şi toţi visăm la gloria efemeră, conform butadei enunţate de Andy Warhol, dilemele şi sensurile autoreprezentării încă sunt discutate. Căci a te reprezenta, indiferent de epocă, nu este un gest lipsit de semnificaţii estetice şi sociale. Un articol de Monica Neaţu.
Un articol de Ziarul Metropolis|8 octombrie 2021
Dacă Antichitatea a privit cu un ochi critic dorința de autoreprezentare a artiștilor, asociind-o ideii de exces și de sfidare a zeilor (hybris), Renașterea, începând cu secololele XV-XVI, promovează gloria artistului, cel care aducea strălucire, noblețe estetică și vizibilitate curților princiare. Adevărate discursuri sociale și culturale, autoportretele transmit detalii despre statutul și modul în care era perceput artistului în societatea vremii. După 1600, ridicați la rang de celebrități, artiștii epocii stârnesc curiozitatea colecționarilor, fiecare își dorea o fărâmă din geniul acestora. Așa se naște galeria autoportretelor de la Uffizi.
Dar totul pare, la prima vedere, o istorie care se scrie doar la masculin. Toți cunoaștem chipul melancolic sau christic din autoportretele lui Albrecht Dürer sau nenumăratele imagini ale lui Rembrandt.
Autoportretele pictorițelor par uitate de timp și istorie, iar privitorul curios, dar neavizat deslușește cu greu povestea și operele unor artiste remarcabile. Plasat sub autoritatea masculină – tată, soț sau frate – femininul pare cantonat în eternul rol de muză sau model. Viziunile religioase și presiunile sociale nu permiteau fetelor accesul la o educație artistică în atelierul marilor maeștri. Cele care au avut șansa unei educații artistice au fost, în proporție covârșitoare, fiice de pictori, formate în atelierul tatălui, două exemple fiind celebre în acest caz: Marietta Robusti și Artemisia Gentileschi.
Cercetările au scos la lumină faptul că doamnele nu așteptau consacrarea la curte sau în societate ca să își execute autoportretul, precum făceau confrații lor masculini. Elegant îmbrăcate, cu haine de ceremonie, pline de broderii și detalii la modă, frumoasele pictorițe se reprezentau fie în fața șevaletului, cu paleta în mână, gata să picteze sau într-o imagine intelectuală și rafinată, jucând șah sau cântând la spinetă sau lăută. Dacă domnii nu se temeau de excentricități, melancolii sau ironii la adresa propriei persoane, doamnele preferau o atitudine sobră, discretă și pudică. Colecționate în cabinete-galerii pline de curiozități, tablouri și piese unicat, autoportretele feminine vorbesc de dorința unor artiste de a-și afirma statutul și calitățile intelectuale și artistice, într-o societate care le considera niște ființe nedesăvârșite, incapabile să se descurce fără sprijinul și îndrumarea masculină. Lipsite de libertate și spațiu de acțiune, ele decid să își afirme calitățile prin intermediul autoportretului, care devine cartea lor de vizită. Pentru ele autoportretul nu simbolizează faza consacrării artistice, ci, mai degrabă, pe cea a afirmării, momentul în care devin o prezență artistică.
Interesant este faptul că aproape toate preferă reprezentări care să le evidențieze calitățile intelectuale, educația umanistă. Partiturile și instrumentele muzicale, piesele de șah și hainele alese au rolul de a schița imaginea unor femei rafinate, demne de marile curți ale Renașterii. Dar este și metafora unei impliniri și autonomii intelectuale, care se manifestă, inclusiv, în sfera picturală.
Sofonisba Anguissola, „Lucia, Minerva și Europa Anguissola jucând șah” sau „Partida de șah”, ulei pe pânză, 72×97 cm, Poznan, m. Narodowe.
În jurul anului 1559, la bella pittrice cremonese, Sofonisba Anguissola se reprezintă într-un autoportret, plin de sensuri și semnificații multiple, alături de pictorul și profesorul ei, Bernardino Campi. Într-un joc savant de relații între personajele tabloului, privitorul contemporan este invitat să deslușească sensurile unei reprezentări ironice și elegante. Anguissola se înfățișează elegantă și imobilă, Campi fiind cel care o pictează. Așadar, maestrul face portretul elevei, un masculin activ și un feminin inactiv, la prima vedre, dar autoarea tabloului este Anguissola. Un omagiu adus profesorului și o meditație asupra relației profesor-elev? Cu siguranță! Dar dacă este ceva mai mult? O ironie elegant disimulată în spatele unui joc de curte nonșalant , poate… Ce vede istoricul? O pictoriță care își afirmă talentul și capacitățile intelectuale într-o lume a bărbaților.
Sofonisba Anguissola, „Bernardino Campi pictând-o pe Sofonisba Anguissola”, cca. 1559, ulei pe pânză, 1,11×1,09 m, Sienna, Pinacoteca Națională.
Monica Neațu este istoric și lector al Fiundației Calea Victoriei unde susține cursul Povestea unor autoportrete celebre. Cum s-a elaborat imaginea artistului?
În deschidere: Marietta Robusti, „Autoportret cu madrigal”, cca. 1554-1590, ulei pe pânză, 2,38 x 2,32 m, Florența, Uffizi.
