În aceste vremuri teribile de căldură mare, monşer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă şi neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.
Un articol de Andrei Crăciun|17 iulie 2019
-
Singurul protector al lui Nenea
Om din popor, fără nume de naștere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit – oricât de puțin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului.
-
De ce era Nenea mâhnit ca un copil nevoiaș
Într-adevăr, noi, literații în genere, nu ne putem tăgădui starea noastră de inferioritate socială. Oricât de puțin talent am avea noi, oricât de puțin folositori am fi societății noastre, această stare de inferioritate ne produce un fel de depresiune morală care s-ar asemăna cu mâhnirea unui copil nevoiaș între atâția alți copii pricopsiți, tolerat la coada mesei, în intimitate și exclus de la orice reprezentanțiune de dignitate a familiei.
-
Cea mai mare plăcere a lui Nenea
Că, drept să-ți spun, multe lucruri bune mi-ar fi plăcut și mie, ca oricărui muritor, pe lumea asta, însă niciunul mai mult ca vorba pe deasupra limpede, dar adâncă la înțeles.
-
Ce i-ar fi făcut Nenea pe copiii săi
Douăzeci și patru de copii să am – să mă ferească Dumnezeu! –, pe toți i-aș face oameni politici, adică avocați; și dacă unul n-ar fi în stare măcar atâta, l-aș învăța să prinzi câini cu lanțul. Hingher, da! da’ literat – nu! Mai bine să-și bată el joc de literați când o întâlni la un an o dată unul decât să-și bată joc hingherii de el pe toate potecile.
-
Nenea n-a făcut sport
Din tot ce se numește sport, nimic nu s-a putut vreodată lipi de mine. Danțul, gimnastica, patinajul, alpinismul, călăria, bicicleta, în sfârșit toate – nu că nu le-am obișnuit, dar nici măcar nu mi-a trecut vreodată prin cap să le-ncerc măcar. De ce? Fiindcă am simțit că n-am niciun talent, că-mi lipsește cu totul apucătura pentru așa ceva. Ei! Mărturisesc sincer: mi-a părut rău adesea că nu mi-e și mie dat să mă bucur de niște plăceri sănătoase, binefăcătoare și corpului și spiritului, dar nu m-am gândit cândva să simț rușine pentru această lipsă totală de aptitudini sportive. N-am talent… Dar dacă n-am, și mărturisesc că n-am, nu pot fi ridicul. Ridicul e acela care n-are talent și nu vrea să știe că nu-l are și, vrând în ruptul capului să dea dovezi pozitive că-l are, dă una peste alta dovezi că nu-l are.
Om din popor, fără nume de naștere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit – oricât de puțin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului. (I.L. Caragiale)
