Bulandra / Antigona: Un spectacol-forță despre măștile omului și ce e în spatele lor
https://www.ziarulmetropolis.ro/bulandra-antigona-un-spectacol-forta-despre-mastile-omului-si-ce-e-in-spatele-lor/

Spectacolul „Antigona“, semnat de regizorul grec Stathis Livathinos la Teatrul Bulandra, este o poveste despre nedreptate, imoralitate, putere şi supunere, dar şi despre esenţa perenă a teatrului în vremuri schimbătoare.

Un articol de Cristina Enescu Aky|13 august 2020

Premiera online, pe platforma Smart Radio, va avea loc pe 15 septembrie. Spectacolul va fi înregistrat și montat după decupaj regizoral, putând fi vizionat pe www.smartradio.ro în secțiunea pay per view.

Spectacolul este primul dintr-o serie de producții pe care Teatrul Bulandra le va distribui în cadrul conceptului Home Theatre, proiect ce își propune să continue și să diversifice oferta teatrală pe care instituția a pus-o la dispoziția publicului și în lunile în care accesul în sălile de teatru a fost restricționat.

Tragedia scrisă de Sofocle în jurul anului 441 î.C., care uimește și astăzi prin teribila ei actualitate (parcă umanitatea nu a evoluat foarte mult de la dilemele morale, politice și sociale de acum peste 2000 de ani…), este una dintre cele doar 7 piese ale sale care au supraviețuit până la noi. Una dintre poveștile apocrife vehiculate după moartea lui Sofocle a fost că acesta ar fi murit în urma încercării de a recita o frază foarte lungă din Antigona fără a se opri să respire.

Antigona montată la Teatrul Bulandra de Stathis Livathinos este nu doar un spectacol de substanță și cu numeroase interpretări puternice, ci și probabil una dintre primele tentative de la noi de integrare în lumea scenică a acestui simbol absolut al pandemiei actuale, masca de protecție. Măștile purtate de actori aici chiar au avut sens, și au creat nu doar un sentiment de conexiune stranie cu  publicul (de asemenea „mascat”) ci și poate un sens al spectacolului care altfel nu ar fi fost vizibil: ce măști poartă omul, când și le scoate, de ce, și cum arată el atunci?..

Regizorul grec Stathis Livathinos s-a format la Academia rusă de artă teatrală din Moscova și a colaborat de-a lungul timpului cu cele mai importante teatre din Grecia. A fost directorul artistic al Scenei experimentale a Teatrului Național al Greciei, instituție unde a ocupat ulterior (2015-2019) și funcția de director artistic. Despre Livathinos se spune că a adus inovații importante în teatrul grecesc modern, lucru deloc facil într-o cultură care practic a inventat teatrul european. De fapt, cel care a fost și profesor la Harvard s-a declarat interesat tocmai de aducerea în contemporaneitate a sensurilor universale, etern umane, ale teatrului grecesc antic, din care a montat mai multe spectacole (printre care o celebră Iliada a lui Homer).

Antigona este rezultatul unui masterclass susținut de Livathinos cu actori ai Teatrului Bulandra; dintre care cei selectați pentru montarea acestui spectacol au fost Alexandra Fasolă (Antigona), Anca Androne/ Silvana Negruțiu (Ismena), Cornel Scripcaru (Creon), Andreea Bibiri (Tiresias), Constantin Dogioiu / Alin State (Hemon), Ana Ioana Macaria (Euridice), Adrian Ciobanu (Paznicul), Lucian Ifrim (Mesagerul 1) și Maria Veronica Vârlan (Mesagerul 2).

11 actori într-o concepție regizorală coagulată și dinamică, cu crescendouri bine dozate și punctări expresive incitante. Un spectacol ce are multe șanse să „treacă scena” cea nouă, adică ecranul, în condițiile teatrului filmat/online.

Regizorul vorbea în timpul repetițiilor despre „fațetele multiple ale ființei umane” pe care Sofocle le-a conturat în această tragedie. Și, într-adevăr, montarea de la Teatrul Bulandra nu este nici unilaterală, nici monotonă; personajele sunt profund umane, deci și complexe, uneori cu trăsături de caracter cumva contradictorii – dar ce om nu e așa, de fapt? Antigona e eroina arhetipală, dar are și sclipiri de orgoliu și îndărătnicie, Creon e indubitabil egotic și orbit de putere, dar impresionează și prin momente de umanitate, sensibilitate sau chiar umor.

Câtă energie și câte nuanțe expresive se pot naște și exploda pe o scenă de teatru cu extrem de puțin decor (doar câteva scaune „polivalente”) și cu actori care (o tempora, o mores) sunt nevoiți de realitatea din afara scenei să o includă în cea scenică purtând măști de protecție. Ingeniozitatea regizorală și cea actoricească s-au împletit și din această perspectivă, înglobând în poveste în mod organic, credibil, pe alocuri chiar aparent necesar folosirea măștilor de protecție necesare din cauza pandemiei pe care o traversăm.

Povestea antică începe deja mustind de tragedie. Oedip se sinucisese după ce a aflat că se căsătorise cu propria mamă și devenise criminalul tatălui său, iar cei doi fii ai săi (Eteole și Polinice) se înfruntaseră în războiul teban luptând de părți opuse, și muriseră și ei; doar surorile lor Antigona și Ismene le supraviețuiseră. Unchiul lor, despoticul Creon, conducătorul Tebei, decisese ca Eteocle (ce luptase de partea lui) să fie înmormântat cu onoare, dar corpul fratelui său, rebelul Polinice, să fie lăsat neînmormântat, pradă animalelor și disprețului public. Antigona sfidează voința lui Creon și reușește să își îngroape fratele în secret. Când află că voința i-a fost încălcată, Creon devine o explozie de furie, ură și dorință oarbă de răzbunare care nu se va opri decât când tragedia va deveni încă și mai mare și îl va pune în genunchi pe el însuși.

Cornel Scripcaru face în Creon un rol de forță și anduranță. Despotul trece aproape pe nesimțite și totuși palpabil de la filozofia unui conducător generos, echilibrat și devotat binelui poporului la un tiran adânc înrădăcinat în nebunia lui, escaladând tot mai mult spre culmea acesteia, de unde se și prăvălește sfâșietor odată cu deznodământul multiplu tragic al deciziilor sale orbite de egocentrism și vanitate.

Delicata, intensa, energica Alexandra Fasolă creează o Antigona deopotrivă forță supraumană și umanitate vulnerabilă. În ea se împletesc copleșitor fragilitatea și curajul eroinei feminine prin excelență, care opune o energie fantastică tiraniei arogante și misogine a lui Creon. Chiar și în vorbirea calmă a celei care știe zeii de partea ei, sau când totuși tremură în fața sorții teribile și teribil de nedrepte, această Antigona rămâne reală și asumată, intensă dar nu exacerbată, și mereu vibrantă.

Hemon (Alin State), fiul lui Creon și logodnicul Antigonei, începe oarecum stângaci, submisiv în fața tatălui-conducător, dar lucrurile în care crede, principiile care îl însuflețesc îl fac să se transforme dintr-un supus într-un conducător de facto, în autoritatea morală ce opune rezistență celei legale dar imorale a tatălui său. E teamă, e și regret în modul în care crește atitudinea sa de sfidare a lui Creon, dar e și curaj și asumare. Văzând acest personaj antic, pe o scenă modernă inevitabil influențată de realitatea din afara scenei, nu poți să nu te gândești că l-ai vrea pe Hemon și în forurile noastre publice, în discursurile civice care denunță abuzurile puterii (de orice fel ar fi ele, sau ea).

Andreea Bibiri nu își dezminte faima și creează aici un Tiresias, profetul orb, de un magnetism ce dă fiori. Bătrânul denunță corupția și imoralitatea lui Creon și îi prevestește nenorociri ca plată pentru nelegiuirea sa. E poate cel mai cameleonic dintre personajele construite în acest spectacol, simultan la extreme: fragilitatea aproape decrepită a bătrâneții dar și forța impunătoare a celui care grăiește adevărul. E impresionant câte poate transmite corpul contorsionat pe câteva scaune al actriței și vocea ei ruginită, șuierătoare, copleșitoare.

Toate personajele sunt bine conturate și susținute pe parcursul spectacolului, însă dintre cele secundare este remarcabil paznicul (Adrian Ciobanu). Se mișcă agil pe linia subțire dintre dramă, tragicomedie și comedie, și are numeroase momente în care e pur și simplu savuros, deopotrivă cameleonic și sincer, acum smerit și aproape imediat cu un zvâc de sfidare, și tot timpul cu energia sus.

Maria Miu și Nina Brumușilă sunt cele două nume consacrate ce semnează scenografia, care e simplă, de atmosferă și percutantă: pe un fundal în nuanțele unui apus tragic, câteva scaune și apoi o groapă cu pământ creează relieful unor frământări umane cu magnitudine. Scaunele sunt tron pentru rege și eșafod pentru victime, for public din care se exprimă corul sau loc magic din care cutremurătorul Tiresias prevestește crunt. Așa cum știm, Creon nu își pleacă capul decât după ce își pierde fiul (care se sinucide lângă cadavrul iubitei sale Antigona) dar și soția. Ingeniozitatea stă adesea în ce mai mare simplitate, iar Creon cel doborât de consecințele propriei putreziciuni morale este grăitor plasat într-o groapă cu pământ care e imaginea unei definitive îngenuncheri fizice, morale și umane.

E impresionant pe de o parte faptul că pandemia s-a infiltrat în deciziile regizorale și pe scenă, dar modul în care regizorul grec a trasat liniile de forță în acest spectacol subliniază parcă și actualitatea uluitoare a multora dintre problemele poveștii: ce se întâmplă atunci când legile sunt imorale și devin din protecție a oamenilor o amenințare la adresa lor, ce consecințe are acapararea puterii de către cei care ar trebui să o folosească pentru binele comun, care este forța individului ce se răscoală împotriva unei orânduiri nedrepte, și mai ales cum se împletesc luminile și umbrele din fiecare om.

*

Antigona de Sofocle

Regia: Stathis Litvathinos

Distribuția: Alexandra Fasolă (Antigona), Anca Androne/ Silvana Negruțiu (Ismena), Cornel Scripcaru (Creon), Andreea Bibiri (Tiresias), Constantin Dogioiu / Alin State (Hemon), Ana Ioana Macaria (Euridice), Adrian Ciobanu (Paznicul), Lucian Ifrim (Mesagerul 1) și Maria Veronica Vârlan (Mesagerul 2).

Scenografie: Maria Miu și Nina Brumușilă

Muzică: Daniel Jinga

Producția video: Docudrama

www.bulandra.ro



23
/06
/21

„Nu cred că există ceva despre care nu se poate vorbi sau care nu poate fi examinat. Nu am simţit niciodată că ar trebui să existe vreo limită pe care nu ar trebui s-o încalc”, spune Neil LaBute și afirmația se verifică prin fiecare dintre textele pe care le-a scris.

23
/06
/21

Vernisată de Ziua Internaţională a Iei la ARCUB, expoziţia „Chimonoul întâlneşte ia” curatoriată de Iulia Gorneanu prezintă în oglindă simboluri ale culturii nipone şi culturii autohtone şi marchează 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre Japonia şi România.

23
/06
/21

2/3 galeria se deschide publicului în luna iunie 2021, în locația de pe Strada Franceză nr. 4, între 17:00 - 00:00 cu expoziția „I’m not there” prezentând lucrările artistului John Divola.

21
/06
/21

Cel mai stimulant film văzut la ediţia din acest a Festivalului One World Romania, disponibil şi online până la 27 iunie, a fost „N-o să mai fie noapte” (2020), al cineastei franceze Eléonore Weber. Este un documentar făcut doar din imagini înregistrate de camerele instalate pe căştile de protecţie ale soldaţilor aflaţi în misiuni aeriene cu elicopterul în regiuni din Orientul Mijlociu.

20
/06
/21

Prin multe dintre filmele din selecţia din acest an, Festivalul One World, primul mare eveniment cinematografic desfăşurat fizic în 2021 în România, a arătat libertatea uriaşă pe care documentarul şi-o poate lua faţă de norme, atunci când cineaştii nu se tem să caute forme mai radicale pentru subiectele lor. O parte din selecţie poate fi văzută online în perioada 21-27 iunie.