(ultima parte) Cobor încă patru kilometri spre sud, spre Nidri. Mă uit cu atenţie pe partea stîngă, unde ar trebui să văd, cum mi se spusese, o biserică, o brutărie, Euro Rent şi apoi biroul de turism. Îl văd, dar, cum să vă spun?, îmi circulă printre sinapse, obsesiv, prea cunoscutul vers „Lasciate ogni speranza, o voi che entrate”.
Nimeni de acolo nu știe nimic – alte glasuri, alte companii. Explic în dreapta și-n stînga cum am încurcat datele, convins fiind că nu sînt nici primul, nici ultimul, dar că drama mea, bine jucată, va smulge compasiune și o cameră. Ghinion. Tot ce obțin e un număr de telefon, al unei fete, Marcela. Domnișoara Marcela nu e acolo, e pe mare, cu turiștii.
Cătrănit, mă trag la un local, Roots, măcar să mănînc ceva. Se știe, norocul cere de mîncare. Bere, țațiki și pește. Se mănîncă binișor aici. Fac calcule în minte, deschid Booking.com, vacanța e f(…)ă.
Cînd să cer cafeaua, sună telefonul. La telefon, vocea, Raluca, destinul mă iau cu binișorul:
— Să știți că e complicat. E vineri. Acum căutăm o rezolvare, stați liniștit, nu vă lăsăm așa. Dar v-o dau la telefon pe colega mea Lucia. Ea știe mai bine.
Alta acum, îmi zic. Sigur că e psihologul firmei, mă ia cu un discurs motivațional.
— Bună ziua, zice o altă voce, la fel de catifelat-optimistă. Am să vă rog să aveți răbdare cîteva minute. Am contactat toți operatorii noștri din zonă, trebuie, din pămînt, din iarbă verde, să găsim ceva onorabil. Nu vă panicați. Revenim în cel mai scurt timp.
Fiecare „nu vă panicați” mă trage în jos cu mai multă putere. Dar, în oceanul ăsta de nefericire vacanțieră, cuvintele „ceva onorabil” sună ca un cîntec de sirenă.
Mă agăț de paiul ăsta, cu gîndul logic care urmează. Dacă e vorba de ceva onorabil, înseamnă că deja au găsit ceva neonorabil, deci am să pot dormi pe undeva.
Vine a doua bere (vă recomand Mamos) și, odată cu ea, încă un telefon. Evident, domnișoara Raluca:
— Să știți că nu v-am găsit ceva echivalent. Și mai e ceva, e în două locuri. Sunteți de acord? Sau mai căutăm?
Cad pe gînduri, ca și cum chiar m-aș gîndi.
— Nu mai căutăm. Lăsați așa.
— Să știți că, pînă luni, prima locație e așa și așa, dar are piscină.
— Nu contează.
Aș vrea eu să fac pe înțepatul, dar nu-mi iese.
— Dar a doua e super, e pe malul mării, e lux. Un hotel proaspăt construit, de-abia l-au băgat în circuit.
— OK, și cum procedez? Sînt pierdut în Nidri.
— Mergeți înapoi la agenție și căutați-l pe Theo, care e managerul de rezervări… Curaj! Lucia vă ține pumnii.
Zis și făcut. Mă întorc, intru în clădirea de sticlă și, în fund, pe dreapta, într-o cușcă de sticlă, văz doi bărbați. Intru, dau să mă prezint, și cel din stînga, grec-grec, îmi înșfacă mîna, mi-o scutură și mă ia tare:
— Ah, my frend Florin! You are very, very lucky.
Aflu, cu ocazia asta, că, în ultimul moment, adică azi, cineva a renunțat la un sejur. Camera (sau ce-o fi) a rămas liberă pînă luni. Apoi, Theo îi face semn celuilalt să ne ducă într-acolo. Omul încalecă pe scuter și pornim. Ocolim ce ocolim, lăsăm în urmă drumul principal, intrăm într-un soi de pădurice și acolo… ce să vezi? Minune dumnezeiască. Băi, era mai bine decît cu gîndul nu gîndisem.
Mesagerul mă întreabă dacă e OK. Aș vrea să-i zic insului din fața mea de o mie de ori ευχαριστώ. Dar, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, toată nefericirea s-a topit fulgerător și a lăsat loc multor cutii de bere. În piscină.
Gata.
P.S.: Unii ar fi gata să spună că ceea ce am scris e publicitate mascată. O fi. Nu-mi pasă. Dar, cum mi s-a întîmplat mie, îmi scot masca și zic: „Merci, Raluca Hatmanu, orinde ai fi!”
*
Florin Iaru este poet, prozator, fost membru al celebrului Cenaclu de luni, iar de câțiva ani încoace organizează împreună cu Marius Chivu unele dintre cele mai de succes ateliere de creative writing din țară.
Foto: Nidri, Florin Iaru – facebook
