INTERVIU Prof. univ. dr. Cătălin Bălescu, rectorul Universităţii Naţionale de Arte, vorbeşte despre 150 de ani de existenţă a instituţiei şi despre evenimentele organizate în jurul acestui moment aniversar.
Un articol de Dan Boicea|28 mai 2014
Dan Boicea: Universitatea Naţională de Arte (UNARTE) aniversează 150 de ani de existenţă. Cum vă raportaţi, ca rector, la acest eveniment important din viaţa universităţii?
Cătălin Bălescu: Campania de promovare a calendarului de evenimente a început încă de anul trecut, prin conferinţe de presă, printr-o serie de comunicate şi interviuri. Am început să anunţăm ceea ce urmează să se întâmple şi ceea ce, în bună parte, s-a şi întâmplat.
Mai concret, o expoziţie mare la Muzeul Naţional de Artă al României, pe care o vom inaugura pe data de 28 mai şi care prezintă Şcoala de Belle Arte, începând cu 1864, seriile de absolvenţi şi profesori Aman, Brâncuşi, Andreescu, Luchian, Petraşcu, Baba, Ciucurencu şi mulţi alţii.
Expoziţia se opreşte, din punct de vedere al cronologiei, la 1948, când seriile de absolvenţi se mută la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, din anii 50 până în contemporaneitate.
Anterior acestei expoziţii am lansat un catalog legat de oferta educaţională a universităţii şi de istoricul acestei şcoli, cu medalioane şi texte cu caracter educaţional sau artistic, care demonstrează stabilitatea şi vechimea Şcolii de Belle Arte de la Bucureşti.
Cătălin Bălescu, rectorul Universităţii Naţionale de Arte. Fotografii: Petrică Tănase
În această lună a avut loc, de asemenea, un simpozion la Academia Română sub coordonarea academicianului Răzvan Theodorescu şi a lui Adrian Silvan Ionescu, directorul Institutului de Istoria şi Teoria Artei. Urmează să mai deschidem în sălile Dalles, o expoziţie care cuprinde seriile actuale de studenţi, adică ceea ce se întâmplă acum în şcoală, pictură, grafică, sculptură.
Vom mai avea o expoziţie la Palatul Parlamentului, Transform in Art Education, care face parte dintr-un ciclu de expoziţii care a început acum patru ani la Istanbul şi a continuat la Sofia şi Salonic şi care cuprinde şcolile de artă balcanice, respectiv Istanbul, Sofia, Salonic, Zagreb, Belgrad, Tirana.
Va mai fi o expoziţie în noiembrie, la galeriile Dalles, care va cuprinde o selecţie a lucrărilor şi a absolvenţilor din 1950 până în contemporaneitate, aflaţi atât în colecţiile noastre, cât şi în colecţiile Muzeului Naţional de Artă Contemporană.
Mai sunt evenimente colaterale, lansarea unei medalii sponsorizate de Banca Naţională a României, o ediţie filatelică… Vor mai avea loc evenimente legate de prezentarea unor artişti contemporani europeni, acordarea titlului de Doctor Honoris Causa şi multe cataloage de anvergură, legate de 150 de ani de UNARTE.
Avem un proiect cu caracter patrimonial, care a început în 2008 şi pe care sper să-l inaugurăm în acest an. E vorba de extinderea şi remodelarea spaţiului universităţii care se află aici, în sediul nostru, la intersecţia Budişteanu-Berthlot-Banului, o zonă de mare presiune urbanistică. Vor mai fi o expoziţie de ceramică-sticlă-metal la Galeriile Art Yourself tot în toamnă şi evenimente legate de modă şi de design. Am numit doar evenimentele mari.
Trecând prin istoria Universităţii, ce figuri au marcat existenţa acestei instituţii?
Practic, toţi marii artişti – 80% din galeria naţională, au trecut pe la Universitatea Naţională de Arte! Puteţi vedea în acest birou diploma de absolvent a lui Constantin Brâncuşi. O să le vedeţi lucrările la Muzeul Naţional de Artă, pentru intervalul de timp de la 1864, când s-a înfiinţat şcoala, după un demers al lui Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu şi prin bunăvoinţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, până în 1948 când se întâmplă ceea ce ştie toată lumea ce se întâmplă.
Din 1950, un procent semnificativ din creatorii de artă modernă a fost constituit de elevii şcolii noastre. Brâncuşi era un student foarte bun. Pe aici au mai trecut Victor Brauner, Theodor Aman, Ştefan Luchian, branduri ale picturii naţionale şi europene.
Ce va cuprinde expoziţia „De la Şcoala de Belle Arte la Academia de Arte Frumoase. Artişti la Bucureşti între 1864-1948“, de la Muzeul Naţional de Artă?
Vom prezenta expoziţia într-o scenografie inedită, cu recompunerea unor ateliere de secol 19, cu sprijinul lui Şerban Sturdza, arhitect binecunoscut şi cu experienţă în arta de patrimoniu, de la arhitectură la arta plastică.
Sperăm ca această prezentare să fie o revelaţie pentru publicul larg. Vom scoate din depozit şi lucrări care n-au fost expuse sau care n-au mai fost de mult expuse şi pe care le vom prezenta în acest concept scenografic nou, inedit, împreună cu un catalog de ţinută artistică.
Expoziţia cuprinde grafică, pictură, sculptură şi este organizată pe şcoli, pe ateliere. Sunt şi artişti mai puţin cunoscuţi pentru publicul larg, dar cu o consistenţă profesională foarte mare – i-aş numi pe Ion Georgescu şi pe Vladimir Hegel, care a fost profesorul lui Brâncuşi.
Învăţământul universitar românesc este de multe ori blamat, i se reproşează multe lucruri. Poate fi Universitatea Naţională de Arte un reper de calitate a învăţământului, pentru alte instituţii?
Cred că numele pe care le prezentăm în expoziţii certifică o calitate şi vechimea de 150 de ani se poate considera ca o expresie a stabilităţii. Din punct de vedere al agenţiilor naţionale de calitate şi al managementului universitar, suntem sistematic supuşi unor verificări.
E vorba şi de fonduri publice şi de un sistem naţional de învăţământ, deci nu ne vizează numai pe noi. Până acum, lucrurile au mers foarte bine şi merg în continuare spre o stabilizare şi mai mare din punct de vedere organizatoric, birocratic, managerial. Acum un an am avut o verificare din partea unui organism european, o agenţie de asigurare a calităţii şi am primit calificative foarte bune.
În universitate, există o concurenţă mai mare în anumite secţii: grafica foto-video, unde se ajunge şi la 7-8-10 pe loc. Designul, moda, pictura, sunt secţii cu concurenţă mare.
Restaurarea şi pedagogia artei, şi prin dificultatea lor, poate, sunt secţii cu o concurenţă mai mică. Însă procentul de absolvenţi este stabil. Studenţii noştri vor să fie liber profesionişti, nu caută locuri de muncă stabile neapărat, ci vor să lucreze mai mult pe cont propriu. Din experienţa mea, am întâlnit creşteri şi scăderi ale anumitor specializări.
Se vorbeşte mult despre supravieţuire din meseria pe care ţi-ai ales-o. Dumneavoastră sunteţi şi profesor, dar şi artist plastic, cu lucrări în expoziţii individuale sau de grup. Se poate supravieţui, venind din această zonă?
Da, se poate supravieţui şi chiar se poate trăi mult mai bine decât în alte profesii. Studenţii buni îşi găsesc de lucru încă din timpul studenţiei. În zona masterului avem chiar dificultăţi să-i aducem înapoi la şcoală, din cauza unor contracte pe care le au. Poate că aceste joburi nu reprezintă exact ceea ce şi-ar dori ei să facă, dar un portofoliu se conturează încet şi cazurile sunt fericite.
Piaţa de artă s-a structurat ceva mai bine decât acum 20 de ani, dar încă mai e mult de lucru. Şi întotdeauna cotaţiile operelor de artă contemporană sau a celor de patrimoniu au crescut ca nivel de preţ, prin licitaţii. Aici e o piaţă liberă, care este strâns legată de standardul economic general. N-o putem face noi. Acolo e un alt segment, de dealeri care trebuie s-o formeze.
Spaţiul românesc, şi cultural, şi economic, este cu totul altul faţă spaţiul care există de 40-50 de ani în afară, şi care a fost format de marile case de licitaţii şi de galerii. Cotele unor artişti şi ale unor lucrări de artă se fac de către comunitatea negustorilor de artă şi a galeriilor.
Sunt artişti români contemporani care au intrat pe preţuri foarte mari acolo. Nu pot să-mi dau seama cum se vor menţine. Vânzarea operei de artă este altă operă de artă. Sunt reevaluaţi acum artişti dispăruţi de curând. Dar pe această piaţă nu se intră individual, se intră cu sprijinul unor galerii sau a unor profesionişti.
Comerţul cu artă este profitabil, însă implică o strategie pe termen lung, în ani de zile, în care se caută creşterea cotei unui artist. Sunt preluaţi în portofoliu artişti tineri, pe preţuri mai mici. Se încearcă o creştere a cotei lor. Meritul galeristului este foarte mare, pentru că galeristul cunoaşte piaţa şi cere un anumit lucru. Sunt artişti care acceptă acest compromis şi artişti care nu acceptă. Personalităţile mai puternice se supun mai greu acestui antrenament impus de galerii şi contractelor pe termen lung, chiar dacă sumele care vin pot să-ţi aducă o viaţă confortabilă.
