Michel Onfray este o figură aparte între intelectualii Franţei, care oricum sunt nişte figuri aparte între intelectualii Europei şi mai departe ai lumii întregi.
Un articol de Andrei Crăciun|22 mai 2014
Acest filosof alternativ, dacă ni se îngăduie termenul, a predat nouăsprezece ani la un liceu catolic din Caen, Normandia. Învins de greața față de imbecilitatea sistemului de învățământ, a demisionat și a înființat tot acolo o universitate populară, în contra clasicelor din Paris.
Michel Onfray este un scriitor prolific. A publicat zeci de volume, scurte, succinte, la obiect, pe înțelesul și timpul contemporanilor. “Manifestul hedonist” nu are nici o sută de pagini, dar nici nu ar avea nevoie de mai multe.
Sistemul de gândire al lui Onfray, atât de seducător (deși revoltă încă!) în Occident, e perfect articulat. “Manifestul” e împărțit în șase capitole fundamentale (Psihologia, Etica, Estetica, Erotica, Bioetica, Politica), la care se adaugă o notă introductivă deghizată în cuvântul “Preambul”.
Și ce vrea acest Onfray, departe de Paris, și de “dictatura sa iacobină”? Vrea să readucă gloria hedonismului, gloria unei doctrine care e pentru “pulsiunea de viață și combate pulsiunea de moarte; se opune misoginismului și falocrației, propăvăduind o egalitate solară a sexelor; reabilitează corpul senzual supus celor mai drastice prigoane și reinstaurează pacea în relațiile noastre cu el”.
Neantul ca substanță decisivă
Onfray are mulți dușmani și poate că mai important decât toți este iudeo-creștinismul. Crede în inexistența lui Dumnezeu, “care este o creatură zămislită de om după chipul său răsturnat, pentru a putea suporta viața pe care o are de trăit, altfel spus, ideea că va trebui să moară într-o bună zi”.
Și mai clar: “(…) faptul de a ne ști ființe muritoare, derizorii, trecătoare, fragile, existând temporar în freamătul miliardelor de planete aflate într-un cosmos ce nu ascultă decât de legea gravitației, reașază ființa în centrul ei înseși; un ax a cărui substanță este neantul. Religia vinde fabule și mituri, spune povești pentru a convinge mulțimea că a trăi înseamnă altceva decât a muri – or, această nebunie este un contra-adevăr radical…”.
Onfray a creat școală, nu doar la modul propriu. Filosofia sa este curentă în Occidentul desacralizat, postmodern și postreligios. A fost cândva marginal, dar timpul – o arată atât de acut prezentul – curge în favoarea hedonismului. Onfray este profetul unei religii în plină ascensiune. Dacă ar cunoaște ceea ce tocmai am scris despre el, m-ar combate feroce. Nu aș da înapoi din idee.
Onfray este prizat, ca un drog care face mileniul suportabil, tocmai pentru această pasiune demolatoare – puțini scapă forței sale. Freud, de pildă, iese distrus și dacă mă întrebați pe mine, deși nu mă veți întreba, cam pe bună dreptate. Să nu înțelegeți cumva că Onfray vrea, se zbate, să fie în modă.
Este, iată, categoric împotriva fanaticilor ecologiști: “Scrierile catastrofiste, îmbibate de faimoasa hermeneutică a fricii propusă de filosoful Hans Jonas (n.m. – filosof german mort în 1993, la nouăzeci de ani), pun în mișcare cauzălități magice și aruncă pe umerii omului responsabilitatea pentru toate aspectele ecologice negative, sub pretextul păcatului originar reprezentat de industrializare.
Cei care fac atâta caz în jurul încălzirii globale nu acordă de obicei atenție fenomenelor astrofizice – de pildă, influențelor aleatoare manifestate în cursul anului galactic, definit de timpul necesar pentru ca Soarele să-și descrie traseul orbital în jurul centrului Căii Lactee.
Într-adevăr, Sistemul Solar efectuează o rotire completă în jurul centrului galaxiei în 266 de milioane de ani, iar perioadele de încălzire și cele de răcire alternează în funcție de ea, fără nicio legătură cu ceea ce fac sau ceea ce sunt oamenii, și pe bună dreptate, cosmosul neavând nicio nevoie de ei”.
E una dintre nenumăratele răscruci unde mă despart de Onfray. Brutalitatea filosofului francez atrage, farmecă, are ceva erotic. Mă despart și de această brutalitate.
Infinitul întrebării „de ce?”
Onfray are însă și o frază concretă, mondenă chiar, care mi-l face simpatic. Aruncă o umbră consistentă asupra tot ce se acceptă îndeobște ca fiind acceptabil.
Cartea, deși subțire, nu e nici plată, nici scheletică. Unde de melancolie o traversează uneori umanizând-o, demonstrând că, în definitiv, așa mare filosof cum se dă, Onfray nu e decât un alt om care s-a întâlnit într-o zi cu infinitul întrebării “De ce?”.
Această suferință comună mi-l aduce aproape, dar nu ca pe un frate, mai mult ca pe un camarad, deși nu luptăm pe aceleași baricade. Suntem totuși dintre naivii care mai cred că idei orbitoare pot să aprindă penumbra și să reîntemeieze lumea din cenușă. Onfray vrea o nouă ordine mondială – una hedonistă –, e explicit. Ca pretenții, sunt mai modest. M-aș mulțumi cu un imperiu al nuanțelor.
Michel Onfray, Scurt manifest hedonist, traducere din franceză de Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2013
Foto: Maxppp
