Se joacă la Teatrul Evreiesc de Stat spectacolul Băiatul din Brooklyn. Poate că nu este cel mai bun spectacol din oraş, dar nici mai puţin nu este: el se ţine minte o viaţă.
Un articol de Andrei Crăciun|15 noiembrie 2016
Îl cunoașteți pe Donald Margulies? Ar cam trebui. Dumnealui reușește, de aproape două decenii (ceea ce, în lumea noastră cu atâta poftă de apocalipsă, înseamnă un fel de infinit), să fie printre cei mai apreciați, jucați și premiați dramaturgi americani contemporani (iar dramaturgii americani sunt, totuși, dintre cei mai mari). Dumnealui a primit și Pulitzer-ul, bineînțeles că l-a primit, la sfârșitul mileniului al II-lea, în anul 2000.
Nu cu mult mai târziu a scris dumnealui Băiatul din Brooklyn. Textul nu are cusur (și, credeți-mă, sunt foarte cusurgiu). Reușește să spună ceva important despre meseria de scriitor (da, în America, această meserie chiar există, chiar poate exista), despre prietenie, despre familie, despre moarte, despre deznădejde, despre aripi frânte și aventuri neîntâmplate până la deznodământ.
Băiatul din Brooklyn ia un om la o răscruce (un scriitor care cunoaște pentru prima dată succesul comercial). Iar tatăl său moare și îl va lăsa orfan (la orice vârstă, fără părinți, tot orfani se cheamă că suntem), soția sa îl părăsește, cititoarele vor să i-o tragă strict pentru a-l bifa într-un insectar dubios (cumplită, regretabilă specie de femeie – colecționarele astea!), cel mai bun prieten din copilărie se simte trădat, omul de la răscruce își refuză și identitatea religioasă (este evreu) și își pierde orice iluzie la întâlnirea cu lumea posh și odioasă a filmului.
L-am mai văzut și l-am mai elogiat pe Tudor Istodor, dar abia în Băiatul din Brooklyn ni se arată adevăratul său potențial. Face un rol cu adevărat principal. Reușește să fie credibil, ca apăsat de toate aceste poveri (chiar dacă rămâne în tot acest timp insuportabil, în înțeles strict uman, ceea ce nu știu neapărat dacă e în spiritul textului lui Donald Margulies).
De altfel, toți actorii din acest spectacol se dedică (las aici aplauze în plus pentru Andrei Finți, în rolul lui Manny Weiss și pentru Mihaela Velicu, în rolul lui Alison), sunt pe scenă cu inima, îi simți. Raluca Aprodu (în rolul Ninei, soția scriitorului) arată că știe – până la lacrimă – ce înseamnă să traversezi o despărțire, iar Natalie Ester (în rolul lui Melanie Fine, de la Hollywood) își intră bine în rol. Iar Marius Călugărița (în rolul lui Ira Zimmer, prietenul lui Eric Weiss, scriitorul) te face pur și simplu să regreți că e prima oară când îl vezi.
Se întâmplă ceva cu spectatorul în timpul acestei povești – e singura unitate de măsură în a cântări cât de bun este sau nu este teatrul. O cunoaștem de la antici, și nu sunt motive să o schimbăm. Se întâmplă ceva. Se așază o greutate în inimă, nu ieși de aici la fel cum ai intrat, decât dacă deja nu mai ai interior.
Și frumusețea acestei povești este adevărul pe care îl simți dincolo de cuvinte și dincolo de tăceri. Este o poveste care, dacă nu s-a întâmplat, s-ar fi putut oricând întâmpla, se poate întâmpla chiar acum, ceea ce o face atât de minunată și atât de dureroasă, deopotrivă.
Și când celelalte vor trece, când modele se vor demoda, când avangarda va deveni clasică și va rămâne doar un subcapitol, când tot ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, Băiatul din Brooklyn va rezista. Căci acesta și numai acesta este, în definitiv, destinul adevărului.
