Invitata rubricii „Ce citim luna aceasta” este jurnalista şi scriitoarea Ioana Cristina Casapu. Autorii pe care ni-i propune spre lectură sunt Cheryl Strayed, J.R. Moehringer şi Joan Didion.
Un articol de Alina Vîlcan|20 februarie 2018
În 2016, Ioana Cristina Casapu publica romanul „Deviații de Stereo”, o radiografie la 360 de grade a generației Y din București. În prezent, locuiește la Berlin și lucrează la cel de-al doilea volum de proză al său, „Music For People Who Cannot Cry”. Iată ce ne propune să citim!
Cheryl Strayed: Sălbăticie
E 2016, decembrie, sunt într-un zbor spre Barcelona, am în brațe călătoria de 1770 de mile pe jos a scriitoarei Cheryl Strayed prin pustiul californian și mă întreb dacă la capătul fiecărei călătorii în care ne aruncăm pentru a ne învinge fricile ne găsim pe noi.
Mi-am privit adesea propria călătorie ca un jurnal de escale în care mi-am notat pe borne mentale convingerile și temerile. Am părăsit locuri, obiecte și părți din mine în puncte pe care le-am considerat cardinale, am oferit vieți noi hainelor și cărților de care m-am despărțit, lăsându-le în grija altor oameni. De fiecare dată când mă urc într-un avion, visez ca zborul de întoarcere să mă lase în alt oraș. Nu știu unde și când se va întâmpla următoarea călătorie, sau cum se va încheia. Singura constantă este același dor de ducă, care se vrea împăcat.
Cartea în care Cheryl Strayed își ia lumea în cap pentru a-și găsi sensul și străbate America nebătătorită pe jos timp de trei luni, trecând prin arșiță, ploaie, zăpadă, accidente fericite și nefericite, îmblânzindu-se pe sine și vindecându-se de rănile lăsate de pierderi mi-a amintit de un lucru pe care îl facem cu toții, atunci când ne întrebăm dacă s-o luăm înainte sau înapoi. Curajul altora ne impacientează, pentru că pune sub lupă fiecare decizie comodă pe care am luat-o vreodată, și ne obligă să ne întrebăm ce protejăm cu adevărat atunci când alegem să nu părăsim anticamera moale, caldă și imperturbabilă a zonei noastre de comfort.
J. R. Moehringer: Dulcele Bar
Când aveam 17 ani am citit „De veghe în lanul de secară” și, tipic, am regăsit în volumul lui Salinger confortul identificării cu un exemplu universal de minte tânără și neliniștită. Cea mai mare dorință cu care rămăsesem era să mă întrebe la Bac care este personajul meu preferat din literatura de liceu, pe care pe atunci nu o înțelegeam și o socoteam seacă și plictisitoare. Dacă Holden Caulfied este eroul care a adus fler, dorință sau împăcare pentru adolescenții ingrați din noi, J. R. Moehringer este păzitorul din lanul cu o secară mai îmbâcsită, mai pătată cu whisky și dezamăgire și îmbibată de căutările de sine înverșunate ale tinereții.
Un om intră într-un bar și își caută parastasul tuturor problemelor. Uneori caută distracție care să-i perie nemulțumirile zilnice, alteori să uite de sine. Căutăm iubire, sex, sau o schimbare, atunci când viața merge în jos, căutăm un făgaș sau o forță străină care să ne pună pe calea cea dreaptă atunci când demonii personali își fac loc în sufragerie ca într-o sală de așteptare infinită, dar cel mai curent și mai abitir, căutăm acceptare.
Așteptăm mereu să se întâmple ceva, ca barul să ne schimbe viața, valorile, să ne inspire, să ne aducă peste noapte revelația de care avem nevoie ca să ne îmbogățim, să nu mai procrastinăm, să ne depășim temerile, să ne găsim pe noi sau pe alții, să dăm de iubirea vieții noastre atunci când următoarea femeie într-o rochie neagră și cu un rânjet care pare desprins din filme intră pe ușă sau o partidă de sex care să fie atât de tantric încât să ne spele singurătatea.
Viața pe care Moehringer o caută în bar este o călătorie personală pe care o trăim cu toți. Undeva între articolele care susțin că generațiile s-au schimbat și suferim mai devreme decât predecesorii noștri de crize de vârsta a doua premature, și nevoia de a ne ridica nivelul alcoolemiei la cel al așteptărilor pe care singuri ajungem să le considerăm nerealiste, începem să căutăm răspunsuri în siguranța de sine pe care o poți căpăta numai de unul singur, în mulțime.
Joan Didion: Anul gândirii magice
Asta e o carte pe care am început-o tot într-un avion, de data aceasta spre Berlin, în septembrie 2017.
Povestea acestei femei, care și-a pierdut și soțul, și fiica, și a rămas pe Pământ ca să scrie scrisori despre trecut și viitor, este un jurnal de o luciditate înduioșătoare, în paginile căruia îți reflecți cu ușurință nevoile afective, neputința și speranța deopotrivă, că cei dispăruți se vor întoarce, pe nesimțite, la tine.
„The Year Of Magical Thinking” este o călătorie pe care am făcut-o cei mai mulți dintre noi atunci când ne-am luat un an sabatic de la rigoarea și permanența vieții percepute, pentru a ne afunda în explorare cu conștiinciozitate, ca atunci când învățăm să cântăm la un instrument, o limbă străină, șah, sau o rută nebătătorită pe care nu putem lăsa pietricele precum Hansel și Gretel, ci doar părăsi porțiuni din noi care ne vorbesc despre dragoste și durere.
E 2016, decembrie, sunt într-un zbor spre Barcelona, am în brațe călătoria de 1770 de mile pe jos a scriitoarei Cheryl Strayed prin pustiul californian și mă întreb dacă la capătul fiecărei călătorii în care ne aruncăm pentru a ne învinge fricile ne găsim pe noi.
Foto: Alexandre Popa
