Chip de foc. Răzbunarea
https://www.ziarulmetropolis.ro/chip-de-foc-razbunarea/

Festivalul Naţional de Teatru “Toma Caragiu” a propus într-o marţi, la Ploieşti, evitând cu eleganţă cele trei ceasuri rele prevestite de mai de mult, premiera spectacolului “Chip de foc” (“Fireface”), după un text absolut nebun al dramaturgului german Marius von Mayenburg (42 de ani).

Un articol de Andrei Crăciun|19 iunie 2014

Știam în mare despre ce fel de spectacol vorbim – unul în care doi adolescenți, piromani, incendiază lumea, mergând până la uciderea părinților personali cu strașnice lovituri de ciocan în moalele capetelor.

Am făcut, chiar în atare condiții, imprudența să merg însoțit de mama mea. N-a fost poate cea mai reușită invitație, mai ales că la un moment determinat, pe scenă pătrunde un bărbat cu pantalonii în vine (un motociclist cam tăntălău, de care se râde îndelung) care anunță, candid, că ar cam vrea să „călărească“ ceva.

Chip de foc

Ionuţ Vişan, într-o scenă din spectacolul „Chip de foc“

Chiar și așa, mama, în înțelepciunea cu care de mult m-a obișnuit, n-a disprețuit modernitatea, jocul tineretului, ba chiar a apreciat efortul actorilor Ionut Vișan, Florentina Năstase (pe care o remarcasem, nu de mult, în “Elevator”, la Mignon, în București), Delia Nartea, Ioan Coman, Cristian Popa.

A admis, totodată, că n-a înțeles în întregime mesajul piesei și, deși profesoară de matematici, nicidecum de limbă și literatură română, m-a întrebat inevitabilul “ce a vrut să spună autorul?”. Am tăcut, cerând răgazul unei reflecții. Am reflectat. Iar acum sunt în măsură să scriu cele ce urmează.

Chip de foc, în regia lui Vlad Cristache, e o provocare, nu decadentă, ci utilă, o răzbunare care vine din necesitate, ceea ce nu o face mai puțin răzbunare, un show insolent, provoacă, intrigă, fără neapărat să instige.

Nu este, probabil, adecvat cu publicul îndeobște conservator al teatrelor, mai ales al celor din provincie. Dar cineva trebuie să joace și adevărul lui Marius von Mayenburg. Iar adevărul acestui bavarez cu o privire destul de fixă este acesta: lumea trebuie să dispară, lumea a apărut din foc și se dizolvă la loc în foc (refren rock, cântat chiar pe scenă, dar fără priză la spectatori), familia este, de cele mai multe ori, o constrângere, o absurditate, o oroare.

Menirea

Copiii incestuoși din această piesă de teatru (căci, da, se întrepătrund și sexual) nu sunt o glumă simplă și nici sinistră. “Chip de foc” este, evident, un act de revoltă, nu e expusă aici o oarecare piromanie a unor dezaxați. Glasul autorului nu e niciodată altfel decât aspru cu universul întreg.

Și nu-mi pot opri retorica – de ce ar fi altfel? Și dacă Marius von Mayenburg are dreptate? Dacă lumea chiar a ajuns atât de detestabilă? Dacă tot ce mai pot face copiii noștri este paricidul? Dacă îl merităm? Dacă am ajuns doar bătrânei scârboși în rutina lor, în comportamentul lor adolescentin întârziat? Dacă merităm toată această cumplită brutalitate?

Sunt multe întrebări pe care „Chip de foc” le sapă, ca pe tranșeele unui război, în inima spectatorilor. Avem totodată și puține răspunsuri valide. Răspunsurile nu sunt, mai ales în lumea noastră, unice și nici irevocabile. Lumea poate fi și așa – a unor copii care înțeleg că totul e defect și vor să distrugă totul. Să nu îi condamnăm, să nu le ridicăm în contră piatra, dar nici să nu le dăm mai multă dreptate decât au.

Citiţi şi: 8 regizori importanți, la Festivalul de Teatru Toma Caragiu

“Chip de foc” este, întâi de toate, cum am arătat două paragrafe mai sus, un spectacol necesar. E bine să nu ne ferim de această lupă pusă deasupra familiilor noastre.

E bine să înțelegem că, undeva, ceva am făcut cu toții greșit. De aici înainte se deschid doar două drumuri – apocalipsul sau înțelepciunea. Cred că înțelepciunea va salva lumea, înțelepciunea de a lua furia tinerilor și a o transforma nu în clișeu, ci în schimbări care să împace permanenta nevoie a oamenilor de a se redefini.

Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiești, fără să fie neapărat în avangardă, își face datoria de a nu ocoli și acele adevăruri care ne sunt cele mai incomode. Cu alte cuvinte, își împlinește, concret, menirea.

Foto din Chip de foc – Maria Ştefănescu



17
/08
/17

Zilnic, până în data de 2 septembrie, organizatorii Galei HOP 2017 vă invită să-i cunoaşteţi pe concurenții din acest an, urmărindu-le clipurile de prezentare, fişa profesională şi galeria foto realizată de Adi Bulboacă.

17
/08
/17

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, împreună cu Academia de Teatru şi Film „Athanor” din Passau – Germania prezintă proiectul pilot „Întâlniri Teatrale la Sulina”, care se va desfășura în perioada 31 august – 4 septembrie 2017.

16
/08
/17

Actrița Cristina Flutur joacă personajul Alice în lungmetrajul „Grain”, o coproducție Turcia-Germania-Franța-Suedia, selectat în competiția oficială la Festivalul de Film de la Sarajevo, cel mai important eveniment de gen din Europa de Sud-Est. Filmul „Grain” este regizat de regizorul turc Semih Kaplanoglu, câștigătorul Ursului de Aur la a 60-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin.

15
/08
/17

Într-o zi de 15 august (1769) se năştea, la Ajaccio, în Corsica, Napoleon Bonaparte, lider politic si militar al Franţei, unul dintre cei mai buni conducători militari din istorie. 55 de ani mai devreme, la Constantinopol, în ziua în care creştinii sărbătoreau “Adormirea Maicii Domnului”, Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii şi ginerele său, Enache Văcărescu, erau decapitaţi. Trupurile lor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele, înfipte în prăjini, au stat trei zile la poarta Seraiului.

14
/08
/17

Cartea „Țara Vinului” (traducere din chineză de Luminița Bălan) a fost publicată la editura Humanitas Fiction în anul 2014.

14
/08
/17

Din clipa în care trece pragul grădiniței, copilăria fericită a micului Grégoire se transformă într-un adevărat coșmar. Chestiile sforăitoare cu care îl pisează educatorii și profesorii nu-i intră în cap orice-ar face, colegii își bat joc de el, iar părinții îl cicălesc și-l ceartă fără încetare.

14
/08
/17

În urmă cu mai bine de două decenii, într-o zi de 14 august (1996), la reşedinţa sa din La Neuville-sur-Essonne, în apropiere de Paris, se stingea din viaţă Sergiu Celibidache, personalitate marcantă și controversată a secolului trecut, unul din cei mai de seamă dirijori ai lumii.