Corespondenţă de la Sarajevo de Ionuţ Mareş: Cu un foarte bun Robert Pattinson în rolul principal, „Good Time”, realizat de cineaştii americani fraţi Benny şi Josh Safdie, s-ar putea să fie cel revigorant film al anului.
Un articol de Ionuţ Mareş|14 august 2017
Frumuseţea cinema-ului stă înainte de toate în puterea sa de a transmite emoţii: este ceea ce reuşeşte „Good Time”, filmul fraţilor Benny şi Josh Safdie, care a avut premiera mondială în competiţia din acest an a Festivalului de la Cannes şi care a fost proiectat la Festivalul de la Sarajevo, în aer liber, în faţa a 3.000 de spectatori, după ce invitatul special al evenimentului, regizorul american Oliver Stone, a primit premiul onorific „Inima oraşului Sarajevo”.
Povestea din „Good Time” e cât se poate de simplă şi de clasică: în New York, Connie (jucat cu o energie debordantă de Robert Pattinson, cel care, dorind să lucreze cu cineaştii americani, i-a contactat şi s-a oferit să ia parte la orice proiect al lor) şi fratele său cu uşoare probleme mintale, Nick (interpretat chiar de Benny Safdie), jefuiesc o bancă, însă nu reuşesc să îşi ducă planul până la capăt.
Ceea ce urmează este încercarea frenetică a lui Connie de a-şi salva fratele din mâinile poliţiei, într-o cursă cu sufletul la gură prin noaptea newyorkeză. O cursă ca o zbatere existenţială, ca o halucinaţie, un vertij de senzaţii în care şi spectatorul este atras fără puterea de a se împotrivi.
Această structură narativă minimală, întreţinută prin suspans şi punctată de umor, pare doar un pretext pentru etalarea unui cinema electrizant, în care decorurile, jocul de lumini şi de culori, mişcările de cameră, coloana sonoră, montajul discontinuu, ritmul alert şi puternicile interpretări actoriceşti asaltează spectatorul. Însă scopul nu este de a-l agresa, de a-l acapara şi de a-l supune – suntem departe de calofilie şi de exerciţii autosuficiente de stil -, ci de a-l seduce, prin cele mai pure mijloace cinematografice. Printr-un stil poetic non-demonstrativ, de o eleganţă remarcabilă.
Şi asta pentru că totul este organic: de la culorile, date de lumini artificiale, care invadează şi domină întunericul din numeroase secvenţe (roşu, albastru, purpuriu, în special) la delirul pe care pare a-l trăi protagonistul lui Pattinson (delir redat şi prin neastâmpărul camerei de filmat şi a decupajului) în dezlănţuirea cu care îşi caută fratele pe care nu vrea să îl lase pe mâna autorităţilor.
În fond, „Good Time” este un film despre iubire şi despre căutarea liniştii, deşi calea pe care o aleg cei doi fraţi le oferă de fapt opusul – tulburare şi riscul de a-şi pierde viaţa. Totul are ca fundal un New York nu atât ameninţător şi damnat (ca în „Taxi Driver”-ul lui Scorsese), cât plin de un lirism nocturn care, prin forţa imaginii, a sunetelor şi a muzicii, transmite o melancolie invadatoare.
Pe structura unui film aproape de gen („heist movie”), fraţii Safdie oferă o operă cinematografică profund existenţialistă, cu o energie cuceritoare.
