„Cine l-a ucis pe tata?”, regizat lui Andrei Măjeri şi dramatizat de Mihaela Michailov având la bază romanul autobiografic al lui Édouard Louis, cu acelaşi nume, este un spectacol ca un poem al masculinităţii, un studiu de caz al corpului bărbătesc.
Un articol de Raluca Cîrciumaru|1 februarie 2024
Scos în fața publicului la finalul anului trecut, producția Teatrului Metropolis e o declarație de dragoste platonică, o strângere în brațe colectivă, o celebrare și o taxare a masculinității – în același timp, cu același ton blând. Și caustic, și crud, în momentele în care se iau peste picior duritatea tatălui, agresivitatea băieților de la fotbal și constructele sociale cu barbă și mușchi.
În întâmpinarea spectatorilor, cortina stă divă peste scenă. Ascunde, cultivă anticipare. Montarea știe că e un apogeu al stagiunii, nu doar pentru că textul sursă este Édouard Louis, nici pentru că distribuția arată și este marketată ca o reclamă CK cu subtonuri renascentiste. La intersecția sensibilului cu asprimea, se vorbește despre putere într-un limbaj general al vulnerabilității și fragilității prin toate mijloacele scenice. Pe scurt, este un șoc termic pentru felul în care societatea își crește băieții, o pledoarie fină pentru empatie, acceptare a slăbiciunilor, trăire a trăirilor.
Pendularea între bărbăție, așa cum este ea înțeleasă tradițional, și delicatețe este ținută în mână în primul rând de o estetică duală, care se zbate între aceleași extreme. „Cine l-a ucis pe tata?” dezvăluie un gymnasium esențializat, o sală de sport ca locaș de cult pentru băiețeală – acest safe space simbolic pentru forță, corporalitate și răutăți de vestiar.
Un cor de șase – de cinci, de patru – băieți aproape blonzi în tricouri polo albe derulează o dramă familială comună, transformată în scrisoare către tata. Acest personaj colectiv interschimbabil creează un ecou necesar; e nevoie de solidaritate și e nevoie de numere, pentru că povestea lui Louis nu este nici excepție, nici raritate.
Iat-o, în toată splendoarea sa, bărbăția, acest fenomen infailibil și hiperfragil care stă opresiv cu bocancul pe propria spinare. Se simte și durerea cronică de a fi crescut într-un astfel de sistem inapt emoțional, și empatia resemnată pentru toți ceilalți bărbați, și eliberarea de constrângeri prin expresie artistică la kilogram.
În acest context, Andrea Gavriliu, care semnează coregrafia montării, se folosește de o repetitivitate biomecanică, o geometrie demonstrativă pentru a dirija cele șase corpuri în continuă mișcare, care aproape că se laudă cu condiția lor fizică, în seturi de exerciții executate meticulos. Concizia și severitatea intenționată a mișcărilor dau impresia distinctă de mașinării pe testosteron în loc de diesel, care fac drifturi prin cotloanele neacceptate ale propriilor identități. Un antrenament intensiv, cantonament de duritate, lobotomie de simțire – până începe.
Drama de familie a autorului curge oniric. Corul fiilor nepriviți se auto-oglindește și se contrastează; ei repetă și își însușesc personal, funcționează atât ca organism, cât și individual. Sub un filtru ușor suprarealist – „stadionul din sat”, scenele ca un portret al figurii paterne, dilatările temporale, folosirea figurativă a echipamentelor sportive – „Cine l-a ucis pe tata?” are și poezie, și fler și umor în convenție, și subversivitate, și ac.
Sunt frumoși – toți – și asta face parte din spectacol. Timpii sunt irelevanți – indiferent de vârsta reprezentată, unitatea de măsură este corpul aproape vitruvian al unei distribuții atent alese și din acest punct de vedere. Până și pe tată îl vedem tot la tinerețe, cu un ușor aer retro care trimite în trecut exact atât cât trebuie. Fără a-i obiectifica, ei sunt și o parte esențială a scenografiei.
Ceva se risipește în această hiper-studiere a corpurilor și fețelor lor, în aceste imagini prea căutate ca să nască satisfacție din autenticitate. Schimbul este unul simplu: spontaneitatea actului artistic este toată vândută pentru estetică. Pe alocuri, montarea se simte ca o zbatere pentru dinamism, o dorință de a umple (tipic masculin, dacă-mi permit o generalizare) spații goale cu pene de păun. Paradoxal, este atât de împlinită conceptual încât devine prea atentă, aproape vanitoasă.
În postura de povestitor, Iustin Danalache are o curiozitate parșivă și funcționează ca un portavoce cu dedesubturi. Pe tot parcursul spectacolului, confirmă o calitate definită de comentator și sintetizator afectiv. Deși nu se vede tot timpul în grup, Eduard Chimac are un joc expresionist; în momente critice, i se vede un întreg univers interior pe față. Cu toate acestea, în scene de respiro comic, atunci când montarea nu caută neapărat profunzime, își pierde pe loc subtilitatea.
Hunor Varga prezintă o candoare și o grație ne-feminizate. Inițial, nu ratează nicio virgulă și se ferește de orice caricatură în interpretarea mamei, lucru care tinde să scape de sub control când, probabil, începe să obosească. Prima apariție în rochie este o revelație, o demonstrație de prețiozitate care nu virează niciun pic în imitație-banc; cea de-a doua, muzicală, nu atinge, iar Hunor poate deveni teatral fără fond.
Adelin Tudorache se delimitează ca mezin. Dacă fiecare dintre actori revendică o fațetă a masculinității, lui îi revine cea mai lipsită de apărare și mai vulnerabilă dintre ele. Imploră și cerșește iubire, încasează cel mai apăsător rușinea, și beția tatălui, și mizeria – și, bref, este un catalizator de inocență, de pasiune copilărească. În economia corului, aportul său este că, atunci când joacă duritatea de bully, pe Adelin nu îl poți crede niciun moment. Și acest fapt validează și nuanțează și mai tare dinamica unei găști de băieți; el rămâne un imitator neplauzibil, împins de la spate de presiunea colectivă.
Ducând actoria până la transă într-un proces bizar dar puternic și eficient, Vlad Ionuț Popescu se topește peste rol, îndrăznește să muște din situații și rămâne, de la început până la final, cel mai strident contrapunct. Cu alură de performer, cu asprimi, otravă și cu ochi nebuni, apasă exact butoanele cele mai ardente. Fără să se abată de la stilistică, devine atât de exploziv încât plonjează într-un comic amar.
Alex Iezdimir face un rol de compoziție pe care îl duce în spate ca pe cruce cu o demnitate și o conținere aprigi. Simplu, grațios în masculinitatea lui rudimentară, are măcar ceva magnetism de Marlon Brando în Stanley Kowalski. Se scufundă într-un vortex de autocenzură, de refuz de a se cunoaște pe sine însuși în profunzime, într-o poză continuă de mascul alfa pe care inevitabil începi să o crezi (pe care o crede și el). Câtă afecțiune pentru tata, cât de fin ținut în palme e, cât de nearticulat (dar eficient) este apărat inclusiv de părțile din spectacol care îl acuză. Aici se îndesește paradoxul. Aici își dă punerea în scenă măsura în duioșie.
Astfel, montarea nu plasează băiețeala ca antagonist, ci constrângerile din vestiar și din familie. Nu masculinitatea însăși, ci așteptările crude și nerealiste de la masculinitate taie în carne vie.
La un moment dat, spectacolul poate deveni neclar, un amalgam de fire de barbă crescute haotic, pubertin, din nou prea maximalist din dorința de a dovedi. În mod aproape paradoxal, momentele de conflict (în special scenele de bătaie) ratează ușor startul, ca și cum le-ar fi teamă să demonstreze teza a „Cine l-a ucis pe tata?”. „Băieții adevărați se bat cu alți băieți adevărați”, dar noi suntem la teatru.
Tablourile create pe marginea bolii tatălui izbesc cu violență, te fac să uiți orice alunecare. Alex Iezdimir depune real efort fizic și mintal pentru a contura imaginea tatei, acum vulnerabil – acest animal rănit pe care toată copilăria l-ai văzut doar în puteri (aproape brute). Durerea lui trece rampa, într-un proces gradual de desființare a omului din atâta suferință și degradare.
Intensă în mod deosebit este scena în care, paralizat, se târăște cu ganterele pe post de cadru. Emoționant gestul de a i se aduce o mulțime de pahare cu apă. Și din nou îi poți vedea concret, prin acești tineri actori, pe bărbații din viețile noastre, toți cu hernie de disc și reprimări în loc de amintiri, și toți, propriile lor victime.
Următoarele reprezentații sunt programate pentru datele de 15 și 23 februarie, 2, 16 și 17 martie.
Pe 23 februarie, Édouard Louis, autorul piesei, va viziona spectacolul din sala de la Metropolis și va participa la o discuție post-spectacol moderată de Mihaela Michailov, la care sunt invitați să rămână și spectatorii.
Toate reprezentațiile din acest moment ale spectacolului „Cine l-a ucis pe tata?” sunt sold out.
Regia: Andrei Măjeri
Dramaturgia: Mihaela Michailov
Scenografia: Adrian Balcău
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Sound design: Adrian Piciorea
Pregătirea muzicală: Alexandra Ștefan
Asistent regie: Alex Mirea
Cu: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu
Foto credit: Andrei Gîndac
