S-a încheiat cea de-a 4-a ediţie a binevenitului Festival Cinepolitica (26-30 aprilie), iar trofeul a fost câştigat de un documentar surprinzător, ”The Russian Woodpecker”, de Chad Gracia, premiat şi la Sundance. Ziarul Metropolis a păstrat cinci filme – toate exemple de cinema bine făcut şi stimulativ.
Un articol de Ionuţ Mareş|2 mai 2015
”The Russian Woodpecker”/„Ciocănitoarea rusească”
(SUA, Marea Britanie, Ucraina, 2015, r. Chad Gracia)
Un excentric și polivalent artist ucrainean încearcă să afle cât adevăr s-ar putea ascunde în teoria sa conform căreia accidentul nuclear de la Cernobâl a fost provocat de serviciile secrete sovietice, pentru a ascunde eșecul unui experiment militar de anvergură derulat în apropiere.
Început înainte de declanșarea revoltelor care au dus la schimbarea puterii la Kiev acum mai mult de un an, documentarul integrează, inevitabil, încă din debut respectivele evenimente pentru a sugera și forța o continuitate istorică a relației turbulente între Ucraina și Rusia.
El însuși participant, alături de operatorul ucrainean al filmului, la protestele prodemocrație de la Kiev, tânărul artist Fedor, protagonistul documentarului de debut al lui Chad Gracia, pornește pe urmele mai multor oficiali și experți care au lucrat fie la celebra centrală nucleară, fie la presupusul radar sovietic denumit „Ciocănitoarea rusească”.
Este o investigație atipică și extrem de personală asupra unui episod din trecut nici acum neelucidat, fapt care dă seamă de tradiția secretomaniei care încă domină fostul spațiu sovietic. Gracia combină fragmente de interviuri (filmate uneori pe ascuns), cu imagini brute din timpul protestelor de stradă și filmări stilizate cu artistul-protagonist, rezultatul fiind un documentar cu o structură liberă și imprevizibilă, în ton cu incertitudinea care domină întregul spațiu.
„Risttuules”/„În bătaia vântului” (Estonia, 2014, r. Martti Helde)
„Un recviem cinematografic” – este descrierea, justă, pe care juriul ce i-a acordat Premiul Ecumenic la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia în 2014 i-a făcut-o excelentului debut „Risttuules”, al tânărului cineast estonian Martti Helde (n. 1987).
Un film inovator, care combină, la nivel narativ, un episod istoric tragic – deportarea balticilor în lagărele de muncă sovietice la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial – cu o poveste de dragoste, ambele relatate prin prisma unor scrisori, citite din off, ale unei femei către soțul ei, cei doi fiind separați în timpul evenimentelor.
Însă cu adevărat măreț la acest film îndrăzneț și fără dialoguri este limbajul vizual, stilistica sa surprinzătoare, care nu doar că evită elegant un eventual formalism sterp, dar deservește și amplifică tragismul poveștii, fără a cădea în melodramă.
Despre ce abordare cinematografică este însă vorba? În primul rând, Martti Helde alege să filmeze în alb-negru, o opțiune justificată – nu doar pentru că este vorba de o dramă istorică, dar mai ales pentru că permite o distilare a imaginii și a „acțiunii”, o contemplare exclusiv a suferinței trăite cu demnitate și speranță.
În al doilea rând, în momentele din timpul deportării și din lagăr (și care ocupă aproape întreg filmul), camera de filmat se plimbă, într-un ritm tarkovskian și în cadre lungi, printre personaje imobile, statui vivante, oameni simpli încremeniți parcă de o istorie nemiloasă.
În tot acest timp, pe coloana sonoră acțiunea este sugerată în desfășurarea sa firească: vorbe în surdină, aproape imperceptibile, focuri de armă, zgomot de tren sau de camion – toate sunetele din inventarul unei povești cinematografice de război.
„Timbuktu” (Franța, Mauritania, 2014, r. Abderrahmane Sissako)
După prezența din competiția de anul trecut de la Cannes și după o nominalizare la cel mai bun film într-o limbă străină la Oscar, „Timbuktu” a câștigat șapte premii la Cesar. Printre ele, și trofeele pentru cel mai bun film, cea mai bună regie și cea mai bună imagine.
E discutabil dacă a fost, într-adevăr, cel mai bun film francez al anului trecut, însă „Timbuktu” a prins și un context favorabil care, adăugat la cele câteva calități cinematografice certe, l-au propulsat în centrul atenției. Într-un peisaj mediatic dominat de știri despre atrocitățile diverselor grupări jihadiste din Orientul Mijlociu sau Africa, un film despre cum astfel de islamiști iau sub control o localitate din Mali avea toate premisele unei reușite.
Însă „Timbuktu” nu este doar un film cu un subiect politic la modă. Sissako, regizor din Mauritania, atacă într-un mod destul de provocator o temă riscantă. Deși nu lipsit de fisuri în scenariu, în special în conturarea unor personaje și a câtorva scene, filmul permite o înțelegere mai profundă a unui fenomen puțin cunoscut altfel decât din perspectiva mediatic-senzaționalistă.
Sissako respinge o abordare la îndemână – cum este, de exemplu, cea hollywoodiană, în care totul ar fi acțiune, suspans, violențe, personaje pozitive și personaje negative. „Timbuktu” nu are o compoziție narativă clasică – sau, mai corect spus, aceasta este extrem de discretă. Fiecare moment este egal cu oricare altul (o crimă este tratată la fel ca un fragment de liniște domestică sau ca o acțiune a jihadiștilor), alcătuind o liniaritate (aproape documentaristică) ce induce ideea că răul se infiltrează imperceptibil, fiind cu atât mai periculos și implacabil.
„Pionery-Geroi”/„Pioneri eroi” (Rusia, 2015, r. Natalia Kudriașova)
Prezentat în secțiunea Panorama a ediției din acest an a Berlinalei, „Pioneri eroi”, debutul tinerei regizoare Natalia Kudriașova, totodată și actriță, este un surprinzător de antrenant film în care trecutul și prezentul Rusiei sunt deopotrivă privite critic, din perspectiva poveștilor a trei tineri dezamăgiți și fără orizont, foști pioneri în anii `80.
Filmul este construit din alternanța între momentele din copilăria de pioneri crescuți în cultul eroismului a celor trei protagoniști – un băiat și două fete – și din fragmente cu rol revelator din prezentul dezabuzat.
Întoarcerea la copilărie – cu spaimele, dramele și necunoscutele ei – este ambalată în imagini mai luminoase, nostalgic-comice, așa cum se cuvine să fie amintirile din perioada primilor ani de școală, fie ei și sub un regim ca cel sovietic.
În schimb, prezentul este mai întunecat, aproape sumbru sau, cel puțin, apăsător, în care pionerii dornici să devină eroi de altădată, așa cum îi „educase” un sistem care cerea să se fabrice în permanență dușmani, au devenit maturi incapabili să-și mai găsească rostul și direcția.
Fără a excela, totuși, în subtilități, filmul Nataliei Kudriașova, care interpretează rolul unei actrițe victimă a unor tot mai dese atacuri de panică, se vrea o panoramă deloc optimistă asupra unei întregi generații de tineri ruși.
„Elser”/„13 minute” (Germania, 2015, r. Oliver Hirschbiegel)
Prezentat în premieră la Berlinale, „13 minute”, cel mai nou film al lui Oliver Hirschbiegel, autorul ultrapremiatului „Ultimele zile ale lui Hitler” (2004), aduce în atenție o tentativă de asasinat din 1939 împotriva Fuhrer-ului.
Mai exact, îl are ca protagonist pe tânărul Georg Elser, care a fost la doar 13 minute de a-l ucide pe Hitler, într-un atentat cu bombă. Este prins imediat după explozie, torturat și apoi închis.
Producție de mare buget, filmul lui Hirschbiegel este un exemplu de cinema popular și spectacular bine executat, în care toți tropii narativi și vizuali sunt la locul lor: Elser este eroul tipic, iar acțiunea sa are datele obișnuite unei povești care se aruncă, fără să plictisească, asupra unui trecut, totuși, uzat – literar și cinematografic. Un blockbuster în stil european.
