Simplu spectator de cinema, năist dintotdeauna, salut călduros apariţia filmului „6.9 grade pe scara Richter”, de Nae Caranfil. E o nebunie. E de un ludic dus la extrem.
Un articol de Andrei Crăciun|20 ianuarie 2017
În această peliculă, nicio ciorbă nu se consumă în apăsătoare tăceri. Bineînțeles că va fi făcut praf de criticii de specialitate (las aici și un înțelegător hohot de râs cu privire la activitatea criticilor aceștia). Niciun mare festival nu îl va premia. Ceea ce spune mai multe despre festivaluri decât despre cinema-ul domnului Nae.
Nae, Nae al nostru (căci suntem totuși o sectă veche și noi, năiștii), ne dă un nou film de cinema. Nu e o capodoperă, desigur, și de ce ar fi? Nu e mare nici măcar în cinemateca personală a domnului Caranfil. I se vor aplica tot felul de epitete: burlesc și oniric și fantezist și chiar bine atins de kitsch. Ei, și ce dacă?
Nae insistă cu eroul său, cu visătorul, care acum trăiește pe jumătate în imediat, pe jumătate în coșmarul marelui cutremur care va veni și ne va șterge de pe fața pământului.
Povestea o veți afla: un actor (bunul domn Laurențiu Bănescu) repetă la un musical, ceva frumos, modern, cu Orfeu și Euridice (aplauze, aplauze!, pentru muzica și versurile domnului Nae Caranfil însuși: Euridice, iubirea noastră-i menită la cer să se ridice…).
Și iată că vine un cetățean și se prezintă drept tatăl care l-a părăsit în urmă cu treizeci de ani (bunul domn Teodor Corban). Actorul, insuportabil de naiv, are și o nevastă depresivă și geloasă (Maria Obretin, în rolul care ar trebui să o impună definitiv la noi în cinema). Ca să fie și mai complicat, mai apare și tânăra amantă a tatălui (buna domnișoară Simona Arsu)…
N-am orbit, n-am asurzit. Nu mai are nici Nae euforia umorului de altădată, 6.9 nu ne lasă prea multe replici pentru antologie. Însă! Altceva aș sublinia. Aș sublinia că filmul își găsește tonul potrivit cu curajul autorului său. Iar Nae are acum – în epoca prefabricatelor – curajul unui alt film de autor, extrem de intim. Nae are, dacă îmi dați voie, curajul de a rămâne Nae.
Și cel mai mult în cinema-ul dumisale îmi plac absențele. Dacă în E pericoloso sporgersi nu apăreau mașinile Dacia, precum s-a constatat, de această dată nu se pierde viața pe internet, nu se primesc și nu se trimit e-mail-uri. 6.9, vedeți bine, ne e contemporan și în același timp e în afara timpului.
Domnul Nae are, iată, o lume cu reguli personale, din care timpul, fiind inutil, a cam fost abolit. Sunt multe situații absurde în 6.9. E un absurd românesc, firește comic și, nu de puține ori, grotesc.
Iar spațiul – ei bine, domnul Nae trăiește încă într-un București înnebunitor, strict întâmplător și mai ales efemer. Frumos e și cum totul aici, la noi, poate fi spulberat într-o secundă.
Domnul Nae nu-și asumă teme sociale grave. El spune povești, în care realitatea e, totuși, o simplă convenție, cu care te poți juca după bunul plac. 6.9 e un joc, cum și un capriciu este.
Premiera bucureșteană s-a încheiat cu însuși Nae ieșit pe scenă, cântându-ne din coloana sonoră. A fost ceva atunci.
A fost ceva: un creator ne-a deschis o ușă către universul său, care astfel, într-o secundă, a încetat să fie de uz propriu. A fost un fel de miracol. După câte cunosc, chiar asta este arta.
Iar mai târziu, în noapte, ieșind de la cinematograf, am auzit cum un spectator i se destăinuia grăbit unui alt spectator: Nae, și beat, e peste ăștialalți treji...
Domnul Nae are, iată, o lume cu reguli personale, din care timpul, fiind inutil, a cam fost abolit. Sunt multe situații absurde în 6.9. E un absurd românesc, firește comic și, nu de puține ori, grotesc.
