Curajul de a rămâne Nae
https://www.ziarulmetropolis.ro/curajul-de-a-ramane-nae/

Simplu spectator de cinema, năist dintotdeauna, salut călduros apariţia filmului „6.9 grade pe scara Richter”, de Nae Caranfil. E o nebunie. E de un ludic dus la extrem.

Un articol de Andrei Crăciun|20 ianuarie 2017

În această peliculă, nicio ciorbă nu se consumă în apăsătoare tăceri. Bineînțeles că va fi făcut praf de criticii de specialitate (las aici și un înțelegător hohot de râs cu privire la activitatea criticilor aceștia). Niciun mare festival nu îl va premia. Ceea ce spune mai multe despre festivaluri decât despre cinema-ul domnului Nae.

Nae, Nae al nostru (căci suntem totuși o sectă veche și noi, năiștii), ne dă un nou film de cinema. Nu e o capodoperă, desigur, și de ce ar fi? Nu e mare nici măcar în cinemateca personală a domnului Caranfil. I se vor aplica tot felul de epitete: burlesc și oniric și fantezist și chiar bine atins de kitsch. Ei, și ce dacă?

Nae insistă cu eroul său, cu visătorul, care acum trăiește pe jumătate în imediat, pe jumătate în coșmarul marelui cutremur care va veni și ne va șterge de pe fața pământului.

Povestea o veți afla: un actor (bunul domn Laurențiu Bănescu) repetă la un musical, ceva frumos, modern, cu Orfeu și Euridice (aplauze, aplauze!, pentru muzica și versurile domnului Nae Caranfil însuși: Euridice, iubirea noastră-i menită la cer să se ridice…).

Și iată că vine un cetățean și se prezintă drept tatăl care l-a părăsit în urmă cu treizeci de ani (bunul domn Teodor Corban). Actorul, insuportabil de naiv, are și o nevastă depresivă și geloasă (Maria Obretin, în rolul care ar trebui să o impună definitiv la noi în cinema). Ca să fie și mai complicat, mai apare și tânăra amantă a tatălui (buna domnișoară Simona Arsu)…

N-am orbit, n-am asurzit. Nu mai are nici Nae euforia umorului de altădată, 6.9 nu ne lasă prea multe replici pentru antologie. Însă! Altceva aș sublinia. Aș sublinia că filmul își găsește tonul potrivit cu curajul autorului său. Iar Nae are acum – în epoca prefabricatelor – curajul unui alt film de autor, extrem de intim. Nae are, dacă îmi dați voie, curajul de a rămâne Nae.

Și cel mai mult în cinema-ul dumisale îmi plac absențele. Dacă în E pericoloso sporgersi nu apăreau mașinile Dacia, precum s-a constatat, de această dată nu se pierde viața pe internet, nu se primesc și nu se trimit e-mail-uri. 6.9, vedeți bine, ne e contemporan și în același timp e în afara timpului.

Domnul Nae are, iată, o lume cu reguli personale, din care timpul, fiind inutil, a cam fost abolit. Sunt multe situații absurde în 6.9. E un absurd românesc, firește comic și, nu de puține ori, grotesc.

Iar spațiul – ei bine, domnul Nae trăiește încă într-un București înnebunitor, strict întâmplător și mai ales efemer. Frumos e și cum totul aici, la noi, poate fi spulberat într-o secundă.

Domnul Nae nu-și asumă teme sociale grave. El spune povești, în care realitatea e, totuși, o simplă convenție, cu care te poți juca după bunul plac. 6.9 e un joc, cum și un capriciu este.

Premiera bucureșteană s-a încheiat cu însuși Nae ieșit pe scenă, cântându-ne din coloana sonoră. A fost ceva atunci.

A fost ceva: un creator ne-a deschis o ușă către universul său, care astfel, într-o secundă, a încetat să fie de uz propriu. A fost un fel de miracol. După câte cunosc, chiar asta este arta.

Iar mai târziu, în noapte, ieșind de la cinematograf, am auzit cum un spectator i se destăinuia grăbit unui alt spectator: Nae, și beat, e peste ăștialalți treji...

Domnul Nae are, iată, o lume cu reguli personale, din care timpul, fiind inutil, a cam fost abolit. Sunt multe situații absurde în 6.9. E un absurd românesc, firește comic și, nu de puține ori, grotesc.

15
/03
/21

CRONICĂ DE FILM Documentarele biografice mainstream nu prea au cum să ofere surprize formale. Au cam aceeaşi structură, iar diferenţele sunt marcate de personalitatea adusă în prim-plan. Produs şi lansat recent de Netflix, „Pelé” este un film cât se poate de convenţional. Însă e greu de criticat prea aspru: ni-l prezintă pe marele Pelé, aşa că patosul e mai uşor de trecut cu vederea.

11
/03
/21

CRONICĂ DE FILM Difuzat la 4 martie de postul de televiziune Cinemaraton, dar programat în aceeaşi seară şi la Cinematograful Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, „Mai presus de orice” (1977) este o docudramă mai puţin ştiută, realizată de Dan Piţa şi Nicolae Mărgineanu, despre cutremurul din 1977.

07
/03
/21

Poți spune o poveste bună în mai puțin de 4 minute? Atunci e momentul să te înscrii în competiția românească a Festivalului internațional de foarte scurt metraj TRÈS COURT, coordonat de Institutul Francez din România!

05
/03
/21

Festivalul Internațional Film O'Clock, eveniment gândit ca o mișcare culturală și interculturală cinematografică, dar și de socializare internațională, prin care oameni iubitori de cinematografie din toate colțurile lumii să poată trăi și împărtăși experiențe comune interesante, și-a încheiat prima ediție pe 3 martie, cu decernarea premiilor pentru competiția de scurtmetraje.

04
/03
/21

Ziarul Metropolis vă recomandă: un film cu Catherine Deneuve și Juliette Binoche, două tablouri despre lumea de azi dintr-o galerie bucureșteană, un festival de muzică clasică la Iași, un roman plin de mister al unei tinere scriitoare britanice și cartea unui istoric optimist care-și propune să redea speranța.

02
/03
/21

CRONICĂ DE FILM După o serie de filme care investigau trecutul, Radu Jude revine cu „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (2021), un lungmetraj polemic care atacă în primul rând ipocrizia societăţii româneşti prezente, mai ales în privinţa sexualităţii.

26
/02
/21

CRONICĂ DE FILM Problema dureroasă a tăierilor ilegale de păduri din România, pusă în legătură cu situaţii asemănătoare din alte ţări, devine în sfârşit subiectul unui documentar de cinema care îşi aşteaptă în acest an întâlnirea cu publicul larg, „Lemn” (2020), realizat de Monica Lăzurean-Gorgan împreună cu alte două cineaste, Ebba Sinzinger din Austria şi Michaela Kirst din Germania.

23
/02
/21

CRONICĂ DE FILM Cu noul său film, „Servants” („Servitorii”, 2020), distribuit şi la noi în câteva din cinematografele deschise, regizorul slovac Ivan Ostrochovský pare a spune că cinema-ul este în primul rând o chestiune de stil. Însă e suficient asta?