CRONICĂ DE FILM Problema dureroasă a tăierilor ilegale de păduri din România, pusă în legătură cu situaţii asemănătoare din alte ţări, devine în sfârşit subiectul unui documentar de cinema care îşi aşteaptă în acest an întâlnirea cu publicul larg, „Lemn” (2020), realizat de Monica Lăzurean-Gorgan împreună cu alte două cineaste, Ebba Sinzinger din Austria şi Michaela Kirst din Germania.
Un articol de Ionuţ Mareş|26 februarie 2021
O veche şi bogată tradiţie în filmul documentar spune că regizorul este un observator neimplicat, atent să înregistreze realitatea aşa cum i se derulează în faţa camerei, fără a interveni.
Este o direcţie fructuoasă, care dă mereu documentare inspirate, grupate sub eticheta generoasă de „stil observaţional”.
Însă există şi o altă şcoală de gândire, ceva mai puţin răspândită, în care, atunci când nu devine el însuşi personaj, realizatorul e mai angajat în subiectul său şi se plasează de partea protagonistului sau a protagoniştilor în demascarea unei situaţii problematice, cu scopul asumat sau indirect de a atrage atenţia opiniei publice.
În această categorie ar putea fi inclus şi „Lemn” (cu titlul internaţional „Wood”), noul film al regizoarei Monica Lăzurean-Gorgan, care a lucrat alături de o colegă din Austria, Ebba Sinzinger, şi de o alta din Germania, Michaela Kirst.
Subiectul e unul dureros şi de impact – comerţul internaţional cu lemn obţinut (şi) prin defrişări ilegale.
Şi ce ţară europeană putea fi mai potrivită pentru a reflecta acest flagel, dacă nu România, recunoscută pentru generozitatea cu care a permis să i se taie pădurile, printre cele mai întinse de pe continent?
Însă filmul nu e doar despre România. Nici nu avea cum, pentru că, până la urmă, o bună parte din lemnul tăiat ilegal în ţară se pare că a fost exploatat mulţi ani în principal de o companie străină, Holzindustrie Schweighofer, din Austria.
Apoi, nu e o situaţie izolată – se regăseşte şi în alte părţi sărace ale lumii, de exemplu în Peru, acolo unde filmul ne duce de asemenea.
Documentarul are ambiţia de a arăta cum funcţionează acest lanţ comercial global – de exemplu, lemnul tăiat ilicit în Extremul Orient al Rusiei este transportat pe căi dubioase în China, unde este prelucrat de o companie americană, care apoi îl vinde sub forma unor produse finale, cum ar fi parchet, pe piaţa din SUA.
Legătura între toate aceste locuri disparate şi diferite este asigurată de un personaj spectaculos, cameleonic, pe care cele trei cineaste îl fac eroul filmului – Alexander Von Bismarck, activist şi director al organizației non-guvernamentale Environmental Investigation Agency (EIA).
El este urmărit în investigaţiile sale din diverse ţări, unde se dă drept cumpărător sau vânzător pentru a putea putea filma cu camera ascunsă negocieri pentru afaceri cu lemn obţinut pe căi ilegale sau unde o ia pe urmele transporturilor frauduloase.
Înregistrările le foloseşte apoi pentru a semnala publicului şi autorităţilor cum se desfăşoară acest trafic scandalos. Iar o parte dintre ele sunt incluse şi în film şi asigură probabil cele mai puternice scene, pline de suspans.
Inevitabil, datorită protagonistului, „Lemn” ia la rândul său forma unui documentar-anchetă şi oscilează pe alocuri între jurnalism şi cinema. Asta înseamnă că mizele formale (atât de vizibile în precendetele filme ale Monicăi Lăzurean-Gorgan, „Doar o răsuflare” şi „Dacii liberi”) sunt lăsate în plan secund. Iar filmul se bazează mult pe energia şi charisma lui Alexander Von Bismarck (care îşi schimbă înfăţişarea înainte de fiecare investigaţie) şi pe pasiunea altor activişti, din statele unde călătoreşte cel pe care cunoscuţii îl numesc Saşa.
Pentru că e o producţie transnaţională plasată în mai multe ţări şi semnată de trei regizoare, „Lemn” are mai degrabă aspectul unui documentar internaţional impersonal, în care subiectul e mult mai important decât stilul. Asta nu înseamnă că filmul nu oferă şi momente bune de cinema (cum sunt unele secvenţe din Peru), însă e clar că predomină latura sa activistă, împrumutată de la personajul central. O adaptare firească a formei la conţinut.
