Există o preocupare constantă şi susţinută în ultimii ani pentru publicul tânăr şi foarte tânăr. Teatrele se bat în propuneri pentru a-i atrage pe tineri în sala de spectacol.
Un articol de Monica Andronescu|28 ianuarie 2024
Majoritatea teatrelor caută să creeze un tip de spectacol care să fie atrăgător pentru noul public, pentru adolescenți și oameni tineri, să le ofere un tip de subiect, un tip de reprezentare a realității pe scenă, un tip de estetică pe care să-l digere și să-i facă sensibili la propunerile acestei arte. Am ales cinci spectacole văzute de curând, care li se adresează în primul rând tinerilor, cu subiecte ce ar putea intra în orizontul lor de interes și care i-ar putea atrage în sala de teatru.
1
„Cine l-a ucis pe tata?”, spectacolul Teatrului Metropolis, pus în scenă de regizorul Andrei Măjeri, propune o structură interesantă, o structură corală, pentru ceea ce este o monodramă, o dramatizare realizată de Mihaela Michailov după romanul autobiografic, cu același titlu, al scriitorului francez Édouard Louis, aflat în mare vogă. Spectacolul de la Metropolis este o invitație în intimitate și traumă, iar scindarea personajului în șase chipuri diferite, cu care regizorul jonglează, oferă nuanțe infinite și e un fel de a sonda din ce în ce mai adânc în inima suferinței, acolo unde un fiu și tatăl lui, în fond, ratează întâlnirea în această viață. Două planete diferite.
Foto: Andrei Gîndac
Șase actori tineri care se mișcă și dansează impecabil – momentele de coregrafie semnate de Andrea Gavriliu sunt deliciul spectacolului – vorbesc, ca unul, despre identitate sexuală și despre căutarea unui sens în viață, etalând, practic, majoritatea problemelor cu care se confruntă societatea actuală. Plasându-și povestea într-o sală de sport, un meta-spațiu în acest context, un loc care în lumea noastră este sinonim cu glorificarea corpului, Andrei Măjeri deschide o discuție amplă despre corp. Despre relația cu propriul corp. Despre masculinitate și feminitate. Despre felul cum societatea îți constrânge relația cu propriul corp. În esență, este o poveste sensibilă despre un tânăr care-și caută identitatea și drumul și sensul și care, pornind dintr-o comunitate săracă și tradiționalistă, cu un tată obsedat de forța masculinității, ajunge, în cele din urmă să se descopere…
2
„Caracatița”, o producție cu care Catinca Drăgănescu marchează un nou teritoriu în Teatrul Masca la conducerea căruia se află de câteva luni, este un spectacol ale cărui text și regie le semnează, e un spectacol puternic, despre familia contemporană, aproape în toate cazurile disfuncțională, despre pericolele adolescenței, despre iubire și neiubire, despre parenting modern, educație și greșelile unei noi generații care nu știe cum să gestioneze viața, sensul, banii, libertatea.
Catinca Drăgănescu propune în acest teatru din cartierul Militari o poveste decupată din realitatea apropiată și imediată, care, într-o formă sau alta se poate trăi și repeta în fiecare clasă, în fiecare școală din Militari, din București sau din România, în fiecare familie în care crește și se maturizează un copil. Îi aduce în distribuție pe actorii nou-angajați la Masca – Voicu Aaniței, Mara Bugarin, Nicoleta Hâncu, Corina Moise, Dragoș Stoica și Ionuț Toader – și trebuie spus că în acest spectacol sunt cu toții impecabili și încearcă să vorbească despre o realitate care ne e foarte aproape. O face nuanțat, inteligent, propune situații credibile, își așază personajele în situații incomode, arată mai multe fețe ale aceleiași probleme, încearcă să înțeleagă lumea adolescenților din interior și să le chestioneze lipsa de sens care pare a fi tara acestei generații. Și care se traduce atât de simplu în consum de droguri și tentația sinuciderii. Cu trimiteri mai mult sau mai puțin subtile la Cehov, cu momente de musical, cu o structură de spectacol-colaj, „Caracatița” este, cu siguranță, genul de spectacol pe care orice adolescent l-ar gusta, pentru că își va recunoaște acolo frânturi mai mari sau mai mici din propria realitate.
3
„Sentimentul fragil al speranței” de la Teatrul Odeon este construit în aceeași formulă în care creația regizorală a lui Carmen Vidu se simte confortabil, mai exact zona postdramatică, bazat pe discursuri lungi, o suită de monologuri care înseamnă povești spuse simplu, în fața camerei. Spectacolul este, de fapt, un amestec de disperări și explorări ale traumelor de diverse tipuri și se dorește, așa cum însăși creatoarea lui o spune, un jurnal al unei generații.
Bazat pe texte publicate în „Gen, revistă”, o revistă scrisă de tineri, texte adevărate și tăioase ca o lamă de cuțit pentru cititor, texte care cuprind povești crude de viață, ca o disecție pe viu pe traume ale unei generații tot mai dispuse la traume și tot mai închise la speranță, spectacolul exact pe asta se bazează, pe adevărul nedisimulat și extrem de emoționant al unor povești de viață care pe tine, ca cititor/spectator, te îngheață. Carmen Vidu alege opt astfel de istorii personale, texte care exorcizează traume, și le transformă într-un scenariu și le oferă actorilor care, într-un cadru ce se dorește o esențializare a elementelor lumii contemporane, le rostesc în fața camerei telefonului, de unde chipul le e proiectat pe ecrane mari. Regizoarea propune, împreună cu scenograful Adrian Damian, un spațiu eteroclit, care amestecă elemente diverse, fără legătură, gen o stație de autobuz goală, titlul spectacolului scris cu litere marca Perjovschi, o rulotă-bar, cu câteva scaune în față, un panou publicitar, o bicicletă, o mașină care umple o mare parte de scenă, chenare de lumină albe, desigur, un ecran uriaș, și o inimă supradimensionată, cu iz expresionist. Traumele expuse sunt diferite și acoperă întregul peisaj care se află aproape zilnic în vizorul mass-media, de la hărțuirea sexuală la problemele psihice, depresie, schizofrenie și integrarea în mediul social, la homosexualitate, bulimie, abandon școlar, familii disfuncționale, copii traumatizați care provin din familii cu probleme…
4
„(R)Evoluție. Ghid de supraviețuire în secolul XXI” de Yael Ronen și Dimitrij Schaad este distopia de lângă noi, pe care Radu Nica o propune la Teatrul Excelsior din București. Textul are la bază scrierile lui Yuval Noah Harari, istoricul israelian care a bulversat, a înspăimântat și a fermecat în egală măsură lumea întreagă cu teoriile lui despre sfârșitul lui homo sapiens.
Foto: Andrei Gîndac
Într-un decor cu aer de film SF, ecrane, râuri de date care se revarsă din monitoare direct în viețile oamenilor care par înghițiți de ele, câțiva cetățeni ai anului 2040, încearcă să trăiască după regulile unei lumi noi, pe de o parte, total absurdă, pe de altă parte, perfect posibilă. Problemele pe care spectacolul le abordează sunt problemele lumii noastre, doar că extinse, supradimensionate, transferate peste două decenii și cu o doză de SF în plus. Probleme de cuplu, fie el homo sau heterosexual, probleme care țin de intervenția geneticii în istoria noastră personală, probleme sociale, supraveghere, libertate, libertate asupra propriului corp, asupra propriei ființe, frica, depresia, intruziunea în intimitate etc. Avem de-a face și cu o materializare a Inteligenței Artificiale, care aici va purta numele Alecto și va fi însoțitorul permanent și animalul de casă al fiecărui individ și al planetei înseși, un roboțel cu chip uman, care va ști tot și va controla tot, prezența lui însemnând nu doar instalarea unei dictaturi a inteligenței artificiale, ci o dovadă concretă a infantilizării speciei umane, care e transformată în copilul neevoluat al istoriei.
Spectacolul propune întrebări incomode: de la „dacă mi s-ar da posibilitatea, eu aș alege să configurez viața copilului pe care urmează să-l concep” și până la „dacă nemurirea înseamnă să mă transform într-un cloud, într-o bază de date, aș alege dispariția sau această nouă formă de existență”? „(R)Evoluție” e un spectacol viu și puternic, în care Radu Nica te pune față în față cu întrebări al căror răspuns nu e ușor de găsit.
5
„10 lucruri pe care le-am pierdut la festivalul de la Mamaia” este spectacolul Teatrului de Stat din Constanța și se bazează pe un text scris special de Gabriel Sandu pentru trupa acestui teatru, regia fiind semnată de el și de Elena Morar, un text și un spectacol care își propun să vorbească despre un fenomen local: Festivalul de la Mamaia. Un text care glisează pe nostalgii înscrise în ADN-ul unei generații, pentru care Festivalul de la Mamaia a avut și are încă un ecou straniu, un text care readuce în discuție un fenomen care a marcat o țară din Europa de Est, timp de… 50 de ani, și care poate fi, însă, un interesant subiect de discuție și pentru o generație tânără, născută mult după Revoluție, pentru că recontextualizează realități pe care avem încă nevoie să le asumăm sau să le înțelegem. Un text care, în plan secundar, vorbește și despre statutul artistului, despre statutul artistului ratat și despre statutul artistului din țările comuniste…
Situația de la care pornește textul lui Gabriel Sandu este o ipotetică ediție a Bienalei de Artă de la Veneția unde, o curatoare de artă contemporană, fostă cântăreață în tinerețe, participă din partea României cu o instalație performativă numită „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul de la Mamaia”, adunând laolaltă, în pavilionul României de la Veneția – desigur, o ediție fictivă – 10 performeri, aleși în urma unei preselecții și ale căror destine s-au împletit ori s-au întâlnit într-un fel, fie și tangențial, cu Festivalul de la Mamaia. Timp de șase luni, cei zece performeri susțin zilnic recitaluri pentru un public uneori existent, alteori inexistent, retrăind, la infinit, o realitate re-construită din amintiri, din nostalgii, din vise, din furii, din neputințe, din pierderi și din eșecuri, dar de cele mai multe ori cu un umor incredibil.
Având în spate o bună documentare despre Festivalul de la Mamaia, despre lumea aceea care acum pare aproape o planetă imposibilă, spectacolul activează o zonă de nostalgie, indiscutabil, în primul rând prin excelentele interpretări live ale unor șlagăre celebre, dar și prin modul interesant în care imaginile de arhivă sunt proiectate și se împletesc cu cele live. Micile și marile drame personale, felul în care se iubea, se râdea, se cânta și se suferea atunci, totul expus printre melodii care au rămas undeva în mentalul colectiv. Dar interesant e că, deși jonglează cu nostalgia, zona în care e creat spectacolul este una de mare interes pentru publicul tânăr, care poate descoperi istoria recentă și tinerețea părinților lor, pe care îi pot descoperi și cunoaște din altă perspectivă. Ce fel iubeau, cum sufereau, la ce visau… Fără dubiu, spectacolul e un motiv excelent pentru un drum până la Constanța.
