De cealaltă parte a Zidului. Vedere din Palestina
https://www.ziarulmetropolis.ro/de-cealalta-parte-a-zidului-vedere-din-palestina/

REPORTAJ Pentru turistul nefamiliarizat nici cu Orientul, nici cu războaiele, Palestina este o lume aparte, cu bazarurile ei stridente, cu Râul Iordan şi Marea Moartă, cu oraşe care au scris istorie, cu tabere de refugiaţi şi legende biblice la tot pasul, cu focuri de armă în plină stradă, cu nopţi liniştite în deşert, cu nesfârşite atracţii şi contradicţii.

Un articol de Alina Vîlcan|27 Iunie 2017

Am ajuns în Tel Aviv pe 14 mai 2017, de Ziua Independenței Israelului sau Yom Ha’Atzmaut, când în 1948 se încheia mandatul britanic asupra Palestinei, cum hotărâse ONU, iar pe teritoriul acesteia apăreau două state, evreu şi arab. Era, așadar, zi de sărbătoare în Israel. Eram un grup de ziariști români cu destinația West Bank, iar la aterizare, am primit vize de trecere, bilețele mici pe care de acum trebuia să avem grijă să nu le pierdem, căci fără acestea am fi avut probleme la checkpoint-urile israeliene împânzite pe întreg ținutul palestinian. Am urcat apoi într-un autocar care avea să ne ducă în Betleem, trecând prin Ierusalim, și prin primul checkpoint, aflat acolo unde Zidul încercuiește orașul Betleem. Astfel am trecut pentru prima dată de cealaltă parte a Zidului.

De Ziua Catastrofei, în Betleem (prima vedere)

S-a nimerit așadar ca prima mea dimineață în Betleem să fie chiar cea de 15 mai, care pentru palestinieni înseamnă Ziua Catastrafei sau Al Nakba, amintind cum în același 1948 mii de palestinieni își părăseau locuințele, erau evacuați, relocați, iar viețile lor nu aveau să mai fie niciodată la fel. Și în dimineața aceasta de 15 mai, după ce tocmai aflaserăm de la Rula Maa’yaa, ministrul Turismului și Antichităților din Palestina, că turismul aici este într-o indiscutabilă expansiune, am ieșit pe străzile Betleemului, acolo unde începuseră deja să se adune oameni, iar oamenii aceștia, bărbați, femei și copii deopotrivă, purtau haine tradiționale, bărbații aveau cămăși albe, largi, femeile pășeau laolaltă în straiele lor lungi, cu capetele acoperite, afară erau orele prânzului și era insuportabil de cald, însă ele mergeau nestingherite de veșmintele lor, le priveam incapabilă să înțeleg până la capăt niciun chin în numele niciunei religii, niciunei tradiții… Și mai erau elevele de școală, cu uniforme albe, diafane, care țipau acele incantații arăbești cu glasuri adolescentine, din care răzbătea disperarea și care ți se lipeau de timpan ca o ștampilă pe care știai deja că o vei lua cu tine mai departe. Unii bărbați aveau tricouri negre pe care era imprimat numărul acela fatidic pentru poporul lor: 1948. Strada se umpluse repede de pancarte mari, cu mesaje arăbești, se striga Allahu Akbar! și se duceau în acest marș portrete mari, fotografii lipite pe bucăți de carton, ale martirilor locului, ale eroilor palestinieni, care muriseră în acest război al religiilor, al apărării țării; pentru noi, ceilalți, ei sunt teroriști. Și iată-ne aici, mergând laolaltă cu imaginile lor, alături de cei care astfel le aduceau un omagiu, îndreptându-ne înspre Zidul de la capătul orașului, într-un protest despre care ceva îmi spunea că nu se va sfârși bine, dar ce știam eu, eram pentru prima dată în Orientul Mijlociu și încercam să înțeleg… De pe o mașină, un tânăr vorbea și cânta într-un microfon instigând mulțimea, ca un DJ al întregului spectacol, și oamenii cântau și scandau alături de el, însă de la o intersecție încolo tânărul cu microfon s-a făcut nevăzut, mașina a dispărut și se zvonea că el a fost surprins intrând într-un restaurant, lucrurile începeau să se precipite, și dintr-odată totul s-a schimbat, copiii cu buzunare pline de pietre au început să alerge în sens invers, venind din direcția Zidului, și un miros puternic de gaz învăluia acum strada. Dinspre Zidul apărat de evrei se aruncau grenade lacrimogene.

Și astfel se face că, la Betleem, am apucat într-o după-amiază toridă, în miros de gaz lacrimogen, pe străduțe secundare, printre localnici care țipau, și nu aveam cu mine nici măcar o eșarfă cu care să-mi acopăr fața, și atunci mi-am ridicat tricoul alb și mi-am șters cu el lacrimile, mă ustura gâtul și credeam că eram singura care s-a pierdut de grup, pe străduțele pietruite oamenii se refugiau în case fără fasoane și mi-a trecut prin cap să intru odată cu ei, însă nu am intrat, poate că mă rătăcisem și era mai bine să mă întorc, un bărbat musulman pe al cărui tricou scria 1948 m-a condus înapoi la strada principală (îmi repetam în minte cuvintele ministrului turismului: palestinienii sunt oameni pașnici și atenți, nu veți avea niciun fel de probleme) și acolo m-am regăsit cu o parte din grup, dar din nou s-a aruncat cu grenade lacrimogene și atunci ne-am adăpostit într-o casă de schimb valutar, oamenii erau într-adevăr primitori, ne-au dat apă rece și ne-au lăsat să așteptăm înăuntru până mai trece pericolul; când am pornit din nou pe străzi, spre autocar, grupul nostru de ziariști occidentali nu arăta deloc bine, cineva căzuse și avea blugii rupți, își pierduse portofelul și câteva sute de euro, altcineva intrase în casa unui localnic unde văzuse un ziarist străin vomitând și un copil plângând, iar altcineva fusese lovit în rucsac cu o grenadă lacrimogenă și acum rucsacul îi mirosea a ars. Nu toți eram la prima vizită în Betleem, dar nimeni nu mai prinsese așa ceva pe pământ palestinian, niciunul dintre noi nu ajunsese pe teritoriile radicalilor, nimeni nu călcase în Gaza, însă acesta a fost începutul călătoriei noastre în West Bank.

Betleem. 15 mai 2017 – Ziua Catastrofei sau Al Nakba

Am colindat în aceeași zi prin Betleem, am prânzit într-un restaurant cu limonadă rece ca gheața și mâncăruri savuroase, așa cum aveam să găsim peste tot pe unde am ajuns în Palestina, am intrat în Biserica Nașterii Domnului, despre care se spune că ar fi ridicată pe locul ieslei unde s-a născut Iisus Hristos, ne-am plimbat apoi în voie pe străzi, viața își urma cursul ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, dincolo de perimetrul protestului de Al Nakba și al gazelor lacrimogene peisajul era neschimbat, așa cum îl lăsasem dimineața, doar soarele își schimbase poziția, localnicii vindeau nestingheriți pe trotuare legume, fructe, carne, jucării, haine, chilipiruri și ce mai aveau de vânzare. Seara ne-a prins într-un restaurant tradițional de la o margine a orașului, cu mese joase așa cum se găsesc în corturile beduinilor, pe care erau întinse platouri mari de bucate tradiționale, pe bază de oaie, carafe de vin și alte delicatese. Resimțeam acut senzația că nu sunt într-o lume cu reguli precise, ci mai degrabă într-o poveste orientală. Aici nimic nu era cum știam, ci numai cum, uneori, mai citisem în cărți.

Amintiri din Ramallah (a doua vedere)

În altă zi, am ajuns la Ramallah, oraș cosmopolit, adevărată metropolă a Orientului Mijlociu, prin centrul căreia mașini de lux și mașini de teren își disputau supremația. Iar la Ramallah am aflat despre dificultățile tehnologice cu care se confruntă palestinienii, la fel cum am aflat despre problemele din închisori, probleme care nu-i ocolesc nici pe copii, căci și ei pot fi închiși pentru acte de terorism, la Ramallah am ascultat, la Ministerul Afacerilor Externe, câteva angajate în haine tradiționale vorbind despre politică internațională așa cum nu știu dacă vreun politician de la noi ar fi în stare, și tot la Ramallah am vizitat mormântul lui Yasser Arafat, acel președinte adorat de palestinieni, și apoi Mausoleul lui Mahmoud Darwish, poetul naţional care a dus încă de la 7 ani o viață de refugiat, ce avea să-l poarte în Liban și înapoi în Palestina, unde o vreme a trăit fără acte, și de aici la Haifa, într-o rezidență forțată cât un întreg deceniu, zece ani în care nu a putut să părăsească orașul; în tinerețe crezuse în comunism, dar i-a trebuit doar un an de studii la Moscova ca să nu mai creadă. Întors în Orient lua din nou calea Beirutului, apoi a Parisului – orașul poeților exilați, pentru ca într-un final să se stabilească la Ramallah și să moară tocmai în America; lăsase însă prin testament să fie îngropat pe pământ palestinian, pământul al cărui simbol devenise însăși poezia sa, tradusă în peste 20 de limbi. Și iată-l înmormântat aici, în acest mausoleu care domină întreg orașul și unde adolescente în rochii elegante își fac în zilele noastre fotografiile de absolvire a liceului, în timp ce în interiorul spațios al muzeului rulează interviuri video ale poetului; sunt expuse aici obiectele acestuia, de la masa de scris, la cutia de table, căci Darwish era un jucător pasionat. Tot la Ramallah am văzut maldăre de gunoaie lângă clădiri impunătoare, dintre care multe adăpostesc chiar instituțiile politice și administrative ale statului, și alte clădiri, doar pe jumătate ridicate, cum sunt peste tot în Palestina, iar coșuri de gunoi nu erau niciunde, dar am mers mai departe fără să mă mire, căci și asta face, la o adică, parte din farmecul Orientului.

Cum am văzut Hebronul (a treia vedere)

În altă zi, am ajuns la Hebron, oraș al musulmanilor unde, spre deosebire de Betleem sau de Ramallah, nu vezi picior de creștin. Trotuarele erau aici un nesfârșit bazar cu legume și fructe, cu căruțe umplute cu pepeni, cu vinete uriașe și câte și mai câte, iar aceste căruțe trase de cai circulau laolaltă cu mașinile, nu vedeai nici semafoare, nici treceri de pietoni, nimeni nu semnaliza, încât te întrebai cum de nu se ciocneau în toată harababura. Dincolo de acest cotidian tipic arab, despărțiți printr-un checkpoint israelian și prin porți de fier, erau evreii, care au ocupat în anii 90 centrul orașului. Sute de palestinieni au fost mutați atunci din casele lor și evrei ultrareligioși le-au luat locul. Trecând de checkpoint, am pătruns pe o astfel de stradă, alături de un tânăr palestinian, activist împotriva ocupației, care povestea cum stau acum lucrurile. Priveam clădirile parcă abandonate, aflate în apropierea unor locuri sfinte în ambele religii, și în cea arabă, și în cea iudaică (și chiar și în cea creștină) – fapt care a funcționat ca pretext al venirii evreilor în centrul Hebronului, vrem să fim lângă locurile sfinte, spuneau ei. Aici sunt Mormintele Patriarhilor și nu e deloc puțin, dimpotrivă, pentru evrei este al doilea reper ca importanță religioasă, după Zidul Plângerii din Ierusalim. Bărbații care acum locuiesc în cartier poartă pe cap kipa și pălării cu boruri mari, iar soțiile lor își acoperă părul cu eșarfe, înfășurate ca un turban, cum o cere tradiția iudaică, și sunt păziți de armată, ceea ce face din Palestina o țară sub ocupație militară, așa cum știe oricine, însă e mai greu de înțeles de la distanță, iar eu, stând acolo, pe acea stradă în pantă, urmăream cu atenție mașinile de teren vechi care treceau pe lângă mine, ducând spre casele lor familii numeroase, cu mulți copii. Totul în jur era degradat, clădirile păreau părăsite, ca și când timpul s-ar fi oprit în anii ’90, când palestinienii părăsiseră locul și aproape nimic nu mai amintea că aici fusese cândva chiar centrul orașului, acum o ruină – iar asta poate părea atipic pentru un spațiu populat de evrei, dacă îi judeci după ce sunt astăzi Tel Aviv sau Haifa, însă evreii ultrareligioși de aici sunt altfel. „Războiul dintre evrei și palestinieni e, înainte de toate, un război al religiilor”, îl auzisem într-o altă zi, la Ierusalim, pe patriarhul ortodox Teofil al III-lea, atunci când îl vizitaserăm. Ne primise cu sucuri reci și bomboane de ciocolată și părea să aibă răspunsuri pentru orice. Creștinismul în zonă e ca o insulă de liniște într-o mare agitată pe care se înfruntă două alte mari religii.

La Ierihon, la Râul Iordan și la Marea Moartă (a patra vedere)

În zilele cât am rămas în Palestina, am vizitat, ca oricine ajunge aici, nenumărate lăcașuri de cult și locuri sfinte, am intrat în biserici în care pelerinii formau șiruri parcă nesfârșite așteptând să se închine unei icoane sau să atingă moaștele unui sfânt, sau în moschei răcoroase, în care se vorbea în șoaptă și se citea din Coran, și nu o dată m-am gândit la felul în care femeile sunt nedreptățite de religii. Cele mai riguroase erau moscheile, la intrarea în care noi, femeile, eram negreșit înveșmântate în acele pelerine lungi și largi, care ne acopereau din cap până în picioare făcându-ne să semănăm mai degrabă cu infractorii. Îmi spuneam de fiecare dată că atâta timp cât religiile vor rămâne neschimbate în legile lor de demult, în numele lor se vor duce mereu războaie. Am ajuns în acele zile și la Ierusalim, ne-am închinat la Zidul Plângerii, laolaltă cu o mare de oameni, am luat la pas Via Dolorosa și nu ne-am oprit decât la Sfântul Mormânt, iar ziua aceea în care am văzut Ierusalimul, orașul suprem pentru care cine știe până când se vor război evreii și palestinienii, mi-a rămas în minte drept cea mai neobișnuită zi din toată această călătorie. Ierusalimul e dintre orașele în care odată ce ai călcat nu îl mai uiți; ții, pur și simplu, minte fiecare poartă și fiecare stradă pe unde ai trecut, sau cel puțin mie așa mi s-a întâmplat.

Altădată am ajuns la Ierihon, orașul palmierilor, unde bogații Palestinei obișnuiesc să se refugieze iarna, și nu de acum, ci de tare demult, căci tot aici își avea palatul de iarnă însuși Irod cel Mare. Iar Ierihonul este și cea mai veche așezare locuită fără întrerupere, din câte există, de peste unsprezece milenii… Țin minte de aici cămilele și smochinele și mai țin minte Dudul lui Zaheu, din curtea Bisericii Proorocului Elisei, despre care am vorbit mult în trecerea noastră prin orașul aflat la cea mai joasă altitudine din lume (sub 250 de metri sub nivelul mării), de unde am coborât la Râul Iordan, în apele căruia am găsit femei și bărbați în cămăși albe, într-un botez ritualic care continuă și azi și care a făcut ca Iordanul să-mi pară cel mai încărcat de poezie reper religios din toate cele întâlnite. Pe treptele care coborau la râu era un du-te-vino neîntrerupt, iar dincolo de celălalt mal zăreai Iordania și Înălțimile Golan și totul era de o frumusețe ireală.

Râul Iordan

Plecând de la Râul Iordan, am coborât la Marea Moartă, punctul cel mai jos din lume, aici ești la minus 427 de metri, iar lacul acesta este atât de sărat încât te ține la suprafață, și am văzut un bărbat care, plutind, citea un ziar, în timp ce pe mal pășeau femei cu trupuri acoperite de nămol, în papuci colorați, nisipul ardea atât de tare că nu-l puteai atinge desculț; ici și colo, turiștii se ascunseseră sub umbrelele mari de soare. În ziua aceea timpul a trecut în grabă și parcă prea repede s-a făcut seară, deși în Palestina zilele sunt, neîndoielnic, mai lungi.

Betleemul de zi cu zi (a cincea vedere)

Am locuit, timp de o săptămână, în două hoteluri din Betleem – unul aflat în centrul orașului, celălalt dincolo de periferie. Uneori, dimineața devreme, de la cea mai apropiată moschee se auzea cântecul muezinului, chemarea la rugăciune. Soarele răsărea mai devreme, iar zilele erau mereu însorite. În hoteluri și în restaurante, dar nu numai, te simțeai uneori ca și când te-ai fi întors în timp. Se fuma oriunde, căci palestinienii fumează mult. La orice pas, se vindea ceva, fiecare oraș își avea bazarurile și, ca în orice ținut oriental, fiecare trotuar era un bazar. În magazine, de cele mai multe ori nu vedeai prețuri, iar tu, occidentalul, puteai plăti și dublu față de un localnic. Se vindea în dolari și shekeli și ieșeai mai câștigat în moneda locală. Dincolo de bazaruri, îmi amintesc de un singur shop care m-a fascinat odată ce i-am trecut pragul. The Palestinian Heritage Center, deschis în 1991 în Betleem, de Maha Saca, soția unui important inginer palestinian care și-a propus să adune laolaltă obiecte de tradiție, într-o galerie-muzeu, în care ține costume populare, accesorii lucrate manual, decorațiuni tipic palestiniene, rochii de mireasă cu broderii ca niște opere de artă, de închiriat sau de vânzare, imagini cu costume palestiniene de altădată, vederi dintr-o veche Palestină și multe altele. Pentru afacerea ei, pe care îți povestește râzând cum a deschis-o cu banii soțului, Maha Saca a devenit cunoscută în lumea întreagă și nu puține nume faimoase, de la artiști la președinți de stat, au vizitat-o pe strada Manger, ți-i arată în fotografii expuse pe un întreg perete al unei încăperi, amintindu-și amănunte din fiecare astfel de întâlnire. O femeie și-a dorit să adune la un loc tradițiile țării, și de mai bine de un sfert de secol le expune cu succes în Betleem.

The Palestinian Heritage Center, Betleem

Tot la Betleem, am intrat o dată într-o tabără de refugiați, un cartier ca oricare altul, la prima vedere, și într-o casă de refugiați, un cuplu în vârstă, ce locuia deja aici de decenii bune. Ne-au primit cu apă rece și cafea și ne-am strâns toți în jurul unei mese rotunde ascultând o istorie de familie deloc blândă. Pereții micii încăperi frumos mobilate erau acoperiți de tablouri care înfățișau câțiva tineri. Erau fiii lor, și aveam să aflăm că unul dintre ei era deja mort, ucis în războiul evreo-palestinian. Celălalt fiu era în închisoare, pentru acte de terorism, fiind chiar unul dintre cei care începuseră greva foamei, motiv pentru care era ținut complet izolat. În acele zile, în închisorile din Palestina, deținuții erau în greva foamei, protestând astfel împotriva condițiilor de detenție. Pe chipurile celor doi părinți, citeai suferința. Amândoi aveau capetele acoperite, după portul arab, și veșminte tradiționale. Hainele femeii erau negre. La un moment dat, cineva i-a întrebat, cu naivitate poate, ce ar răspunde dacă statul evreu și-ar cere într-o zi scuze oficiale pentru necazurile pricinuite. Bărbatul a rostit atunci, cu o tristețe solemnă: „Nu o să putem ierta niciodată toate acestea”. Când am coborât din locuința lor aflată la etaj, de la parterul casei ne făceau cu mâna, prin grilajul geamului, doi copii de trei-patru ani. Ne-am apropiat de ei și i-am întrebat câți ani au. Atunci în spatele lor a venit în grabă o femeie tânără. Mergea ajutându-se de cârje și, auzind că suntem ziariști români, a insistat să ne ofere un ceai. Nu am reușit să o refuzăm, ne-a deschis ușa, a fugit să-și acopere capul și ne-a preparat degrabă ceaiurile. Ne-a spus că are 30 de ani și este nora bătrânilor de la care veneam – soția fiului aflat la închisoare. Casa lor, deși deloc mare, era una confortabilă, în care te împiedicai de jucării. Pe lângă cei doi copii ai ei, femeia avea în grijă și un nepot, erau așadar trei copii și ea – singură și cu piciorul rupt. Dincolo de Zid, erau toți acești oameni. Cum trăiesc ei? Femeia din fața mea m-a întrebat câți ani am. Aveam aceeași vârstă, ea era căsătorită, avea doi copii, un soț închis pentru terorism, o ospitalitate nativă, cuceritoare, și un zâmbet luminos pe chip care a dispărut doar în clipa în care ne-a zis că în acele zile nu-și putea vizita soțul, fiind izolat, din cauza grevei foamei. De cealaltă parte a Zidului, istoriile personale arătau cu totul altfel și ceea ce până atunci numisem, simplu, terorism, îmi arăta o altă latură. Oamenii evacuați cândva din casele lor au astăzi copii adulți care duc un război împotriva celor care le-au deportat părinții condamnându-i la o viață de refugiați, iar acești copii adulți mor în războiul pe care îl poartă sau au la rândul lor copii, dar sunt închiși pentru acte de terorism, și copiii lor sunt crescuți de mame. Și în tot acest timp, Palestina devine din ce în ce mai mică, iar Israelul din ce în ce mai mare. Aceasta este viața de zi cu zi în Palestina.

Hotelul The Walled Off, Betleem

Apoi, aș mai putea scrie cum într-o noapte am mers pe jos prin deșert, îndreptându-ne spre Marea Moartă, de unde am văzut răsăritul, iar drumul de întoarcere l-am făcut în Toyotele de secol trecut ale beduinilor, într-un safari nebunesc, încheiat cu un tradițional mic-dejun în corturile lor, însă adevărul este că în noaptea aceea am dormit în patul meu de hotel. Totuși, acel safari chiar s-a întâmplat și poate că alți ziariști au scris deja despre asta (încă nu-mi iert că l-am ratat).

Epilog din Palestina (a șasea vedere)

Erau orele prânzului și părăsisem hotelul The Walled Off, hotel ce poartă semnătura artistului britanic căruia toți îi spun Banksy, faimos pentru graffiti-ul său peste tot pe glob. Pe strada Caritas din Betleem, la numărul 182, chiar lângă Zidul care înconjoară orașul, acest hotel este o uriașă operă de artă contemporană, cu instalații, video-uri, fotografii, picturi, și fiecare înfățișează conflictul dintre palestinieni și evrei. Dacă într-o zi mă voi întoarce în Palestina, știu că voi locui aici, unde m-am simțit ca într-un film, că îmi voi începe fiecare zi pe terasa cu vedere la Zidul acoperit de graffiti și că nu mă vor mai mira împușcăturile din plină stradă, așa cum nu o mirau pe femeia care ne era ghid, o româncă stabilită în Palestina în urmă cu mulți ani. Însă atunci, în acea vineri, când am ieșit din hotel și pe stradă se trăgeau focuri de armă în direcția în care mergeam, conduși de ghidul nostru, nu am putut să îmi ascund mirarea. Dacă se întâmpla la București, cel mai probabil ne-am fi închis în casele noastre pentru ore bune. Aici, făcea parte din cotidianul unei zile de vineri. Așa că, pur și simplu, am mers mai departe.

Zidul (The Wall) care înconjoară orașul Betleem

 

În Betleem, viața își urma cursul ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, dincolo de perimetrul protestului de Al Nakba și al gazelor lacrimogene peisajul era neschimbat, doar soarele își schimbase poziția, localnicii vindeau nestingheriți pe trotuare legume, fructe, carne, jucării, haine, chilipiruri și ce mai aveau de vânzare.

Reportaj realizat în urma invitației de a vizita Palestina, oferite de Ministerul Turismului și Antichităților din Palestina și Ambasada Palestinei la București.

Fotografii: Alina Vîlcan

10
/12
/18

A 22-a ediție a Festivalului Internațional de Film Studențesc CineMAiubit și-a desemnat câștigătorii sâmbătă, 8 decembrie 2018, într-o atmosferă emoționantă și plină de exuberanță. Premiul pentru cel mai bun film a revenit peliculei belgiene PABLO, în regia lui Sergio Guataquira Sarmiento.

10
/12
/18

METROPOLIS VIRAL. Filmul "Avengers: Endgame" bate recorduri chiar înainte de apariția sa în cinematografe. Lansat pe 7 decembrie, trailerul de aproape două minute și jumătate a înregistrat 289 milioane de vizualizări pe YouTube, Facebook și Twitter,  devenind cel mai vizionat trailer în primele 24 de ore de la lansare.

10
/12
/18

Ieri, 9 decembrie,  în sala „Ion Băieșu” a Teatrului Dramaturgilor Români, a avut loc premiera oficială a spectacolului FAPTE BUNE de Sebastian Ungureanu, regia Alexandru Nagy, o comedie de moravuri care începe ca o farsă și se termină ca o satiră despre geneza politicii românești post-decembriste.

10
/12
/18

Bucharest Art Film Festival (BAFF) va proiecta în perioada 10-12 decembrie filme de(spre) artă la Galeria Halucinarium, din Calea Giulești 14. Art Film Festival încearcă la această a III-a ediție să creeze experiența ideală destinată publicului de cinema și zone conexe, aducându-l într-o galerie de artă timp de 3 seri. Programul fiecărei zile începe la ora 19:00, intrarea la proiecții fiind liberă în limita locurilor disponibile.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

09
/12
/18

Unul din cei mai cunoscuţi regizori români de film, multi-premiatul Nae Caranfil, după trei decenii de la debutul său în cinematografie, se află, la acest final de 2018, în pragul unui îndrăzneţ demers teatral. Papagalul mut - Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat, piesă în două acte de Nae Caranfil, este o poveste incredibilă, dar reală, având în centru una dintre cele mai enigmatice şi fascinante figuri ale secolului al XVIII-lea. 

08
/12
/18

„Oxygen”, piesa controversatului Ivan Vîrîpaev, copilul teribil al noii dramaturgii ruse, considerat ca estetică între Quentin Tarantino și Andrei Tarkovski, se joacă în această seară (8 decembrie) și vineri, 14 decembrie, la teatrul Teatrelli, în București.  Spectacolul este programat de la ora 19.30. Textul este considerat unul dintre cele mai puternice texte contemporane, un poem teatral despre puritatea sinelui și descoperirea celuilalt.

07
/12
/18

CRONICĂ DE FILM Cu fizicul său firav, care sugerează o supunere cvasi-reflexă față de ceilalți, și cu chipul său caraghios, aproape imperturbabil dacă nu ar fi străpuns uneori de câte un zâmbet forțat, Marcello setează din start atmosfera de comedie neagră ce domină noul film al italianului Matteo Garrone, „Dogman” (2018).

07
/12
/18

Filmul Belgian GIRL, nominalizat la Globurile de Aur pentru Cel mai bun film străin, va deschide Oscar Weekend (18 - 20 ianuarie 2019, Cinema Elvire Popesco). "Oscar Weekend" are loc înaintea anunțării nominalizărilor la cea de-a 91-a ediție a premiilor Oscar (22 ianuarie), trofeele Oscar 2019 urmând să fie acordate în cadrul Galei din 24 februarie 2019. 

07
/12
/18

Cea de-a 12-a ediție a Festivalului Internațional de Film NexT pune reflectoarele pe Portugalia, cu două programe a câte cinci scurtmetraje reunite sub titlul Focus Portugalia. Primul program, The Heart and the Body, va fi proiectat sâmbătă, 15 decembrie, iar cel de-al doilea, On Politics, va putea fi văzut duminică, 16 decembrie, ambele la ora 16.30, la Cinema Muzeul Țăranului.

07
/12
/18

Zece variațiuni pe teme de colinde româneşti compuse de zece tineri compozitori români pot fi ascultate în premieră absolută în data de 12 decembrie, în Sala “George Enescu” a Universității Naționale de Muzică din Bucureşti, ora 19:00. Concertul “Dincolo de colind” va fi interpretat de ansamblul de muzică nouă SonoMania, sub bagheta Simonei Strungaru. Accesul la eveniment este gratuit.

07
/12
/18

Filmul „Vice” al lui Adam McKay, o dramă despre fostul vicepreşedinte Dick Cheney, cu Christian Bale, Sam Rockwell, Steve Carell şi Amy Adams în distribuţie, a primit cele mai multe nominalizări la cea de-a 76-a ediţie a galei Globurilor de Aur. La categoria miniserial sau film de televiziune cele mai multe nominalizări, în număr de 4, le-a primit „The Assassination of Gianni Versace”.

06
/12
/18

În timpul Războiului Rece, undeva între Polonia stalinistă, ruinată de cel de-al doilea război mondial, și Parisul boem al anilor ’50, un muzician înnebunit după libertate și o tânără cântăreață pătimașă trăiesc o iubire imposibilă, într-o perioadă istorică imposibilă. Îi desparte totul: trecutul lor, temperamentul, caracterul, ideile lor politice, imperfecțiunile fiecăruia și inevitabilele lovituri ale sorții. Cu toate acestea, sunt în mod fatal condamnați să fie împreună.

Page 1 of 76512345...102030...Last »