Demonii lui Lars von Trier
https://www.ziarulmetropolis.ro/demonii-lui-lars-von-trier/

CRONICĂ DE FILM În cel mai nou lungmetraj al său, „The House That Jack Built” (2018), cu care şi-a făcut revenirea la Cannes (în afara competiţiei), danezul Lars von Trier se pune în mintea un criminal în serie. Rezultatul: un film teribil de ambiţios, deopotrivă amuzant, grav şi inconfortabil.

Un articol de Ionuţ Mareş|19 Decembrie 2018

În ciuda gravității lor, mai toate filmele lui Lars von Trier au fost străbătute de un comic întunecat, uneori mai pronunțat, alteori mai discret.

Nici cel mai recent film al său, „The House That Jack Built” (2018), nu face excepție. Și asta chiar dacă are ca protagonist un asasin în serie (un arhitect aspirant care nu poate fi mai mult decât un inginer), jucat cu subtilitate de actorul american Matt Dillon.

De fapt, comicul – mai vizibil la început și mai șters spre final – pare cea mai potrivită convenție pentru a reflecta, fără a fi acuzat de autocomplezență, asupra răului profund și inexplicabil din natura umană, cum încearcă cineastul danez. Este, de altfel, una din temele majore care definesc filmografia sa întinsă deja pe mai mult de patru decenii.

Se creează o distanță care atenuază șocul pe care crimele îl pot provoca și care funcționează ca o invitație la o receptare critică (deși asasinul își privește omorurile ca opere de artă, nouă, spectatorilor, ni se sugerează permanent ideea că avem de-a face cu o construcție artificială).

Și se evită astfel imersiunea facilă în mintea unui criminal, așa cum propun filmele de gen, pe care Lars von Trier le parodiază, nu fără admirație, arătând în același timp că le stăpânește foarte bine mărcile (comicul este doar suprafața, pentru că în profunzime asasinatele sunt terifiante, unele chiar prin caracterul lor explicit).

Semnalul este dat încă de la început, când din off ni se spune că vom vedea cinci dintre multele crime comise de protagonistul psihopat, alese aleatoriu (deși primele patru au ca victime femei portretizate mai degrabă ca fiind naive) și numite, eufemistic, „incidente” sau „întâmplări” („incident” în engleză).

Cele cinci părți, plasate, după toate detaliile, undeva în America rurală a anilor `70 (din nou obsesia lui Lars von Trier pentru America, pe care aici o reconstituie în Suedia și Danemarca), sunt precedate și însoțite, pe coloana sonoră, de un dialog ce pare o confesiune a lui Jack în fața unui anume Verge (Bruno Ganz), pe care îl vom descoperi în final, odată cu coborârea, la propriu, în Iad a celor doi.

Evident, aluziile sunt la Virgiliu, „Divina Comedie” și drumul prin Infern imaginat de Dante, trecând și prin pictură – de pildă, prin reproducerea celebrului tablou al lui Eugène Delacroix cu aceeași temă.

Însă până la acest ultim episod grandios, apoteotic, redat într-un stil suprarealist extravagant, care frizează deopotrivă kitsch-ul și sublimul și pe care numai un cineast ca Lars Von Trier l-ar fi putut imagina, filmul împrumută aceeași estetică hiper-realistă consacrată de danez – „lumină iernatică, camera mișcată, montaj sacadat și culori șterse” (cum exact o descrie criticul Joachim Lepastier în cronica sa din revista „Cahiers du Cinéma”).

În prima parte, tonul este unul îngroșat, aproape caricatural – Jack oprește camioneta pe o șosea în pădure, pentru a ajuta o femeie (Uma Thurman) rămasă cu mașina în pană și cu cricul rupt. Insistența femeii (și a camerei de filmat) asupra cricului ca potențial instrument al crimei, dar și asupra posibilității ca Jack să fie într-adevăr un criminal în serie, transformă episodul într-o farsă, dar una sângeroasă.

În a doua întâmplare, Jack suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, ceea ce îl face să intre iar și iar în casa femeii pe care tocmai a omorât-o în căutare de potențiale urme de sânge, asta în timp ce poliția este pe-aproape – rezultă un amestec savuros de umor și suspans.

În al treilea incident, Jack vânează, la propriu, o mamă și doi copii într-o poieniță, pentru ca al patrulea episod să ia forma unei pseudo-drame conjugale (între protagonist și o iubită a sa) care degenerează și care este domintă de o teroare în primul rând psihologică.

În a cincea parte, ambiția lui Jack este una grandioasă: o crimă rasistă, în viziunea sa „o capodoperă”, care implică uciderea mai multor persoane cu un singur glonț.

Sonor, episoadele nu sunt intercalate doar de confesiunea lui Jack către Verge, ci și de bucăți din melodia „Fame” a lui David Bowie.

Vizual, Lars Von Trier își ia o libertate formidabilă și introduce în montaj atât fragmente documentare folosite ironic (de pildă, cu Hitler sau despre zgomotul făcut de avioanele de luptă germane din Al Doilea Război Mondial), cât și flashback-uri din copilăria lui Jack sau din încercările ratate ale acestuia de a-și construi singur o casă.

Amintirea cea mai pregnantă din copilărie sunt sunetul și imaginea cu tatăl lui Jack și cu alți bărbați cosind iarba. Este imaginea folosită în final să reprezinte Câmpiile Elizee pe care i le-arată Verge lui Jack la o fereastră, dar la care protagonistul a pierdut definitiv accesul, find condamnat la suferința Infernului.

Însă Lars von Trier nu se oprește aici: folosește inclusiv flash-uri din filmele sale (sau imagini cu diverse alte opere de artă), iar această opțiune, dublată de paralelismul inevitabil între vizorul unei lunete de armă și vizorul aparatului de filmat, transmite ideea că danezul își interoghează propriul statut de creator puternic (demiurgic?), de autor al unor filme percepute întotdeauna ca fiind șocante.

Comicul și autoderiziunea, extraordinara libertate formală, inventivitatea și greutatea ideilor fac din „The House That Jack Built” un mare film. Probabil chiar cel mai ofertant și ambițios film din 2018.

Rating Ziarul Metropolis: ★★★★★

„The House That Jack Built” va intra în cinematografe la 18 ianuarie, fiind distribuit de Independența Film.

13
/09
/16

Cel mai așteptat thriller erotic al anului se lansează în România din 18 noiembrie. Distribuit în 175 de țări, „Slujnica” („The Handmaiden”) este cel mai bine vândut film coreean din istorie. Răbdarea celor care vor să îl vadă la cinema o să le fie răsplătită cu o experiență vizuală excesiv de senzuală.

13
/09
/16

În paralel cu premiera în cinematografele din România, pe 23 septembrie, thriller-ul Câini, regizat de Bogdan Mirică, se lansează pe marile ecrane din Franța. Filmul va intra oficial în săli pe 28 septembrie, dar va rula în marile orașe începând de săptămâna viitoare, în avanpremieră.

12
/09
/16

Dramă biografică „Pumni de piatră/Hands of Stone” spune povestea legendarului boxer panamez Roberto Duran şi a relaţiei speciale de prietenie şi formare pe care a avut-o cu antrenorul său Ray Arcel. Rolul lui Ray Arcel este interpretat de Robert De Niro, câştigător a două premii Oscar.

11
/09
/16

Am fost la cinema, ba chiar la mall, să văd Sieranevada (propunerea României pentru Premiile Oscar, da?), scris și regizat de Cristi Puiu. Am plătit bilet, am luat loc în sală. Îmi place să înjur pe banii mei, da? Era o vineri și era un amurg. Nu eram douăzeci de oameni la film. Și uite care e treaba.

09
/09
/16

CRONICĂ DE FILM Proiectat în premieră mondială în cadrul Festivalului de la Toronto, „Fixeur” este cel mai complex film al lui Adrian Sitaru. O operă de maturitate artistică, în care experimentele extravagante sunt abandonate în favoarea unei regii mai subtile, pusă în slujba relevării sensurilor multiple ale unei naraţiuni provocatoare.

08
/09
/16

Colaborarea dintre cineastul Pablo Larraín și actrița Natalie Portman la filmul Jackie a fost primită cu entiziasm la Festivalul de Film de la Veneția. Lungmetrajul despre viața lui Jackie Kennedy în momentele și zilele ulterioare morții soțului ei se află în competiție pentru marele premiu.

07
/09
/16

Actorul Daniel Craig, în vârstă de 48 de ani, ar fi refuzat o ofertă de 99 milioane de dolari pentru un nou rol în următorul film din seria ”James Bond”. Compania Sony Pictures este dispusă să urce suma până la 150 de milioane de dolari pentru a-l avea pe Craig şi în următoarele două filme ale francizei cinematografice. Pentru ”Spectre” în 2015, starul britanic a primit doar... 65 de milioane de dolari.

07
/09
/16

„În comedie nici un cineast nu se poate îmbăta cu apă rece. Dacă publicul nu râde, nu el e cel lipsit de umor, ci filmul.” - Nae Caranfil. Unul dintre cei mai apreciați regizori de film ai generației '90, împlineşte, astăzi, 56 de ani.

06
/09
/16

CRONICĂ DE FILM „The BFG”, realizat după cartea cu acelaşi titlu a scriitorului Roald Dahl, este un fantasy înduioşător şi amuzant în care recunoscuta măiestrie de povestitor în imagini a lui Steven Spielberg este dublată de o inspirată folosire a 3D-ului, pus în valoare de o regie discretă şi eficientă.

06
/09
/16

Publicul bucureștean va putea vedea, în perioada 8—11 septembrie, o selecție a filmelor din Competiția de lungmetraj, Competiția de scurtmetraj, cât și din secțiunile non-competitive ale Festivalului.

Page 92 of 241« First...102030...9091929394...100110120...Last »