Am zis că fac cură de cultură – îmi ajunge. Dar a venit în oraş filmul declarat de critici ”cel mai bun film al anului”, şi nu am rezistat – scrie Vasile Ernu. “Frunze căzătoare”, de Aki Kaurismäki, intră în cinematografe din 1 decembrie.
Un articol de Vasile Ernu|29 noiembrie 2023
Am mers să văd “Frunze căzătoare”, filmul lui Aki Kaurismäki ce a obținut Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes 2023 şi jucat splendid de cei doi actori principali – Alma Pöysti / Ansa și Jussi Vatanen / Holappa.
După precedentul film, “Cealaltă parte a speranței” (2017), Kaurismäki anunțase că se retrage. Dar din aceste meserii nu te poți retrage, și acum vine cu un film care continuă ”Trilogia proletariatului”, formată din “Shadows in Paradise”, ”Ariel” și “The Match Factory Girl”.
“Frunze căzătoare” este genul de film la care înțelegi din prima că vezi ceea ce se va numi ”un film de referință”. Nimic spectaculos, nimic care să te șocheze sau o intrigă care să te rupă: de o simplitate dezarmantă și o stilistică la limita minimalismului total. Și totuși acolo avem ceva ce ne face să trăim, să retrăim poate cele mai profunde traume umane ale modernității târzii. Simțim că ne atinge unde ne doare profund, esențial.
Ce avem acolo? Avem o singurătate sfâșietoare – oameni singuri, singuri, singuri, care nu au nici măcar nume, precum un câine maidanez abandonat de toți. Cum poți să te simți când cel mai bun prieten nu-ți cunoaște numele, iar tu îi spui că te căsătorești cu cineva căruia nu-i știi numele? Te sperie acest tip de singurătate.
Avem precaritatea în forma ei totală: o precaritate care nu permite o minimă decență umană, ca în cazul când văzătoarele de la supermarket sunt controlate și umilite pentru că au luat acasă un pateu sau un iaurt expirat şi care urma să fie aruncate la gunoi. Se consideră furt gunoiul pus nu în ghenă, ci în geantă, pentru a-l mânca. O umilință și o etică perversă aproape demente – total iraționale.
Alcoolismul ca formă de unică rezistență: într-o societate damnată la singurătate și precaritate totală, singura formă de a protesta, singura formă de nesupunere, este alcoolul. Protestul omului singur, sărac și precar: alcoolismul.
Alcoolului i se mai alătură depresia – ultima formă de protest somatizat al omului actual. Când sistemul se vinde ca ”cea mai fericită dintre lumi posibile”, dar tu trăiești radical varianta opusă – fără sens, fără noimă și direcție –, depresia este singura ta armă de a boicota această lume. Depresia ca refuz de a sluji actualul sistem, fie și inconștient.
Filmul debutează cu o imagine care anunță povestea aceasta: un supermarket, o vânzătoare care pune etichete pe pachetele mari de carne care sunt puse pe un conveier ce le adună grămezi, grămezi – cam acesta e nonsensul actualului sistem în care bântuim precum niște zombie.
Imaginea câinelui însingurat care e pregătit pentru eutanasie deoarece nimeni nu-l mai dorește: doar eutanasia ne mai poate salva de această lume. Acele crâșme cu oameni singuri care se alcoolizează pentru a-și menține în viață doar corpurile, pentru că ei sunt deja zombie.
Acest film aparent fără intrigă, ca o schiță, ca o aluzie fină, trimite la esențele tari ale tragismului și, atenție, ale unor forme de viață salvatoare chiar și într-o astfel de lume. Avem doi eroi ale căror vieți ne sunt prezentate paralel.
Ansa locuiește într-o casă mică la marginea orașului și lucrează într-un magazin mare, unde este responsabilă cu eliminarea alimentelor expirate. Apoi, tot coboară, până la muncitoare necalificată de uzină. Pentru acești oameni, direcția e doar în jos: ascensorul social nu urcă, doar coboară.
În paralel îl avem pe Holappa, al cărui nume este necunoscut nu numai spectatorului, ci și celorlalte personaje, inclusiv celui mai bun prieten al său, și care locuiește într-o baracă împreună cu alți muncitori – până când este concediat pentru că bea și refuză să plătească costurile accidentului de muncă. Și el decade, coboară până nu se mai poate.
Și totuși, aceste personaje ”ultime” ale ierarhiei sociale și umane moderne – pe care le disprețuim profund în axa valorică a actualei ierarhii sociale – sunt înzestrate cu demnitate și umanitate cum nu am fi dispuși să credem. Kaurismäki are enorm de multă grijă la aceste detalii, de la coafură, haine şi până la relații: eroii lui căzuți, fragili, sunt foarte demni și umani.
În una din zile cei doi se intersectează – cele două singurătăți se regăsesc ca o necesitate, ca o speranță ultimă de salvare. Din prima privire ei leagă un orizont al speranței. O nevoie teribilă de celălalt transmisă discret. Dar, ca niște oameni fără nume, ei se pierd în orașul Helsinki. Culmea este că această pierdere le dă un sens în viață: așteptarea și căutarea. Încep să se caute, să se aștepte. Interesant e că asta se întâmplă după ce merg să vadă un film.
Pe lângă alcool și dragoste (revenim la ea), cum zice un amic care știe bine filmografie lui – îngerul și demonul care se luptă pentru sufletul unui simplu muritor -, există o a treia forță în filmele sale: cinematograful. Holappa și Ansa merg la cinematograful Ritz pentru a vedea “The Dead Don’t Die” al lui Jim Jarmusch – prieten vechi al lui Kaurismäki şi care se pare că a fost la Cannes în sală să-l susțină. „Mi-a amintit de Jurnalul unui preot de țară al lui Bresson”, îi spune un cinefil plictisit altuia la ieșire. „Mie îmi amintește de O bandă aparte al lui Godard”, îi răspunde acesta din urmă. În fața mea, în sală, criticul Andrei Gorzo care e mare specialist în detalii, a râs cu mare poftă, pentru că el știe bine acest tip de glumă. Și publicul de la Cannes am auzit că a râs cu poftă.
Însă Ansa, eroina noastră splendidă, pune degetul pe rană după filmul lui Jarmusch pe care ei doi îl văd în cinema: ”Polițistul nu avea nicio șansă în fața acestor zombie, erau prea mulți”. Da: în această lumea a eficientizării gunoiului, a pragmatismului, egoismului individualist și consumului fără măsură, într-o lume cu prea mulți zombie, nu avem nicio șansă, capotăm în fața lor devenind ca ei – sunt prea mulți.
Există în această tristețe profundă multă muzică – karaoke ca o muzică a singurătății și un adevărat playlist pe care vrei să-l asculți după film: mângâie duios sufletul. Își propun să interpreteze Paranoid a lui Black Sabbath în timp ce se aud Schubert sau Simfonia a șasea a lui Ceaikovski. Dar partea cea mai melancolică și tandră este dată de o muzică necunoscută, de o calitate îndoielnică, dar lipicioasă şi care se așază tare bine pe atmosferă.
Ar mai fi ceva. Criticul rus din emigrație Anton Dolin observă bine: e un film și despre război, ”poate cel mai bun din acest an”, zice el. De fiecare dată când eroii noștri deschid radioul aflăm șirul nesfârșit al tragediilor din Ucraina, până când eroina urlă: ”Acest război blestemat”.
În unul dintre interviuri Kaurismäki detaliază: „Anxietatea mea în fața războaielor deşarte şi criminale m-au determinat să scriu în sfârşit o poveste despre ceea ce ar putea oferi un viitor umanității: dorința de iubire, solidaritate, respect și speranță în ceilalți, în natură şi în tot ceea ce este viu sau mort şi care merită. În treacăt, îmi înclin pălăria prea mică către Bresson, Ozu și Chaplin, zeitățile mele domestice. Cu toate acestea, eu sunt singurul responsabil pentru acest eșec catastrofal.”
Și totuși e un film al speranței. Aki Kaurismäki crede în ceva aproape religios: în dragoste, în iubire și în nevoia de celălalt. Dragostea și nevoia de celălalt apar discret, dar ca o forță salvatoare. Iubirea și nevoia de celălalt ne salvează de singurătate, de alcool, de depresie, de precaritate și chiar de moarte. Nu divulg cum. Dar cei trei la final se pierd în zare împreună și, atenție, au nume: ea este Ansa, el este Holappa și până și câinele capătă nume – Chaplin, care e chiar câinele lui Aki cules de pe drumuri. Nu-l ratați!
