Despre cum se scrie încă istoria muzicii
https://www.ziarulmetropolis.ro/despre-cum-se-scrie-inca-istoria-muzicii/

Februarie 2014. Zi frumoasă de iarnă nedefinită. Paşi adunându-se în sala ce avea să devină pentru aproape două zile cuib de gânduri şi rânduri. Și muzică plină de tumult, pasiune şi îndemn către meditaţie. Întrebări şi lacrimi.

Un articol de Mihaela Gârlea|27 februarie 2014

Februarie 2014. Zi frumoasă de iarnă nedefinită. Pași adunându-se în sala ce avea să devină pentru aproape două zile cuib de gânduri și rânduri. Și muzică plină de tumult, pasiune și îndemn către meditație. Întrebări și lacrimi. Și aduceri aminte: sala Symposion a Universității de Arte George Enescu, loc al multor întâlniri spirituale a comunității academice din ultimii ani.

Cu ocazia ediției a XVI-a a Colocviului Național de Muzicologie, eveniment cu care ne-a obișnuit de atâția ani profesorul Maria Georgeta Popescu (coordonator al volumului de Studii de muzicologie dedicat fondatorului Școlii de muzicologie și critică muzicală George Pascu), în prima zi, la ceas de seară, și-au dat întâlnire oameni de litere, muzicieni, muzicologi, profesori, studenți și elevi.

Și, pentru că în fiecare an este omagiată o personalitate a culturii muzicale românești, anul acesta aveam să ne întâlnim cu personalitatea, creația și viața unuia dintre oamenii care poate fără să își dea seama mi-au schimbat viața. Într-o clipă am revăzut ca într-un vis întâlnirea cu el, cu Vasile Spătărelu, căci despre el și în memoria lui am stat ancorați unul lângă altul în scurgerea inefabilă a timpului la acest sfârșit de februarie.

Eram tânără, studentă la textile, iar visul meu de a fi artistă în adevăratul sens al cuvântului ardea în mine până în măduva oaselor. Rar spuneam cuiva ceea ce simțeam. Stăteam undeva prin Nicolina la etajul 10 al unui turn când sunetul soneriei mi-a străpuns ființa, făcându-mă să am puseu de tensiune. Știam cine urma să vină la noi. Și pentru că știam m-am împiedicat de câteva ori, am adunat tot ce cădea în urma mea și în sfârșit am reușit să întorc cheia în uşă și am deschis.

Dacă ar fi fost cineva să îmi ia pulsul sigur și-ar fi dat seama că eu nu mai trăiam. Și mai cred că zâmbetul meu era atât de tâmp încât toți cei trei bărbați din fața ușii au făcut ochii mari, s-au uitat complice unul la altul și au izbucnit în râs. Doar unul a îndrăznit să mă abordeze direct și fără menajamente: „Hai odată, că ni s-au lungit urechile până la etajul 10…”. Ciudat! Omul acela nu mă văzuse niciodată. De unde știa că nu o să mă supăr, că nu o să consider impolitețe o asemenea abordare?

Dar Vasile Spătărelu știa bine cine este. Nu se îndoia o clipă de șarmul ce-l caracteriza, de bunătatea ce transpărea dincolo de orice falsă dojană pe care ar fi îndreptat-o către cineva. De fapt cuvintele acelea aveau să confirme naturalețea și spiritul său boem despre care auzisem atât de multe până atunci. Încurcată, rușinată chiar, am făcut loc să intre Maestrul. După el soțul meu Cristian și prietenul lor și al meu, Romeo Cozma.

Deși îmi vorbisem mult înainte despre cum ar trebui să mă comport, ce ar trebui să nu spun sau să spun, cum să stau cât mai mult în orice alt loc decât unde stătea Maestrul și ceilalți doi (de-ai casei), m-am trezit stând exact la un metru distanță, vorbind cu el, zâmbind chiar! Spunea bancuri. Cum să-i reziști? Mă îndepărtasem de mult de masca pe care eram pregătită să o folosesc de teama de a nu greși, de a nu-l supăra sau oricum de groaza de a nu-l dezamăgi în vreun fel.

Părea genul de om care ar fi zis-o pe șleau: „Măi Cristi, dar o fată mai bună nu ai găsit și tu…?”. Probabil că în secunda următoare aș fi murit. La propriu. Dar, din fericire, nu a fost așa! După foarte puține cuvinte, Maestrul mă integrase total și definitiv în atmosfera din sufrageria noastră care mustea de partituri și instrumente electronice. Urma creația. Era o muncă în echipă pentru coloana sonoră de la Teibele și demonul ei, regia Alexandru Hausvater.

Cred că au fost câteva zile întregi de întâlniri de lucru. Ceea ce m-a marcat pentru totdeauna a fost următoarea întâmplare. În prima zi, după câteva ore de căutări printre sonoritățile sintetizatoarelor lui Cristian, munca în echipă a intrat în blocaj.

Din camera unde stăteam fără să fac nimic (doar ca să fiu la curent cu tot ce se întâmplă ACOLO unde era EL) auzeam tot felul de onomatopee și cuvinte de ocară, apoi o pauză lungă. Deodată mi-am auzit numele. Mă striga soțul meu. O fi căzut curentul? Eram obișnuită să rezolv probleme de acest fel. Am aprins becul din cameră; totul funcționa. Oi fi uitat cafeaua pe foc? Nu, pentru că eu tocmai mă uitam în zațul uscat de pe fundul ceștii.

Mi-am auzit din nou numele.

Mi-am îndreptat pașii către sufragerie cu o falsă hotărâre. Când am deschis ușa toți trei se uitau la mine ca niște artiști în fața tabloului cu pictură naivă. Iar Maestrul a rostit articulat: „Avem nevoie de vocea ta”. Ei, abia acum am înțeles că ceea ce se întâmplase până în atunci era o nimica toată pe lângă ceea ce începea să se contureze în acele momente… Moartea cu coasă cu tot stătea la ceafa mea și gâfâia gata să lovească.

„Poftim?”, am îngăimat. Și, înainte să mai aud ceva, mi-am aplecat capul parcă apărându-mă de lovitură, gest ce avea să aducă admirația asistenței, toți trei crezând că eu am încuviințat cu mărinimie. Doamne Dumnezeule, o rugăciune repede, orice, numai să rămân în picioare. El nu mai spunea nimic. Cinci cuvinte au declanșat avalanșa de frământări. Ceilalți doi au început să îmi explice că vor să improvizez o melodie cu moduri africane, că vor să sugereze pustiul Saharei. Eu îmi înfingeam unghiile în palme ca să fiu sigură că încă simt. „Avem nevoie astăzi”. Probabil că mă uitam la ei speriată, pentru că „astăzi” a fost accentuat și cu o evidentă notă ironică.

Nu eram entuziasmată, nici emoționată. Eram lămurită. Una dintre zilele vieții mele era aceea! Acolo și atunci. Am plecat în bucătărie și am început să mă gândesc. Am dat drumul la apă în chiuvetă și am lăsat-o să curgă în picături. Una câte una. Încet. Am așezat pe fundul chiuvetei mai întâi un bol de plastic. Am ascultat sunetul apei lovind bolul. Am schimbat bolul cu un ibric întors cu gura în jos. Apoi am luat un pahar din sticlă.

Am schimbat o mulțime de obiecte și am ascultat sunetul apei. Muzica picăturii de apă. M-am gândit cât de însetată eram eu de muzică, de scenă, de public… Pentru mine, Sahara era cea mai profundă și clară expresie a dorințelor mele. Cum să nu cânt așa ceva? M-am întors în sufragerie după aproximativ o oră și am cântat. Fără note. Doar cu inima.

Iar el, Maestrul, după ce a ascultat, a făcut o pauză (timp în care eu m-am uitat pe fereastră) și apoi a spus așa: „Mai fată, tu trebuie să faci muzică, înțelegi? Muzică! Lasă-l pe bărbat’tu, nu-l asculta, că el vrea să te țină numai pentru el! Să vii la Conservator, auzi?”. Nu știu ce am răspuns, nu îmi amintesc. Cred că am zâmbit. Atât. Apoi am înregistrat tema Saharei.

vasile spatarelu

Dar să revenim în sala Symposion a Universității de Arte, în seara de 21 februarie…, unde umbra Maestrului ne urmărea pe noi, participanții la deschiderea Colocviul Național de Muzicologie.

După aproximativ 16 ani, amintirea devine prezentă grație cuvintelor spuse la ceas de seară de muzicieni de marcă precum profesorul universitar doctor Gheorghe Duțică, muzician/compozitor, muzicolog și remarcabil orator, plin de har, pedagog îndrăgit și respectat pentru imensitatea contribuției aduse învățământului muzical românesc, muzicologiei și creației corale românești, fost discipol al lui Vasile Spătărelu.

Cuvinte ce transced timpul, gânduri ce vin de dincolo de omul ce vorbește. Frânturi din viața unor generații. Tablouri ce abundă de împliniri sufletești și profesionale.

Ușa s-a deschis și rând pe rând și-au făcut loc în fața noastră cântăreți ai Corului Ihos de la Colegiul Național de Arte Octav Băncilă, condus de Petronela Dîrțu, mereu discretă, dar distinsă, mereu calmă, dar pătimașă în relația cu muzica și în special cu muzica corală. Și a început Floare albastră.

Încăperea în care ascultam cu toții împietriți de vraja muzicii s-a transformat pe loc luându-și pereți de lună, tavan de soare, oameni de flori. Și fiecare sunet aluneca înspre noi precum lacrimile de cristal al fetei din Raza de soare… Și fiecare lacrimă se tranforma în aer. Și-am respirat cu toții același inestimabil aer al muzicii plină de dragostea față de ființa iubită, „Ilenei”…, ce frumos!

Iar ea, Ileana Spătărelu, frumoasa și îndrăgita profesoară de muzică era acolo, cu noi. Nostalgia, intensitatea sentimentelor, despărțirea, stingerea dragostei, contrastul dintre iluzie și realitate ne-au purtat printr-o filozofie unică, irepetabilă: Floare albastră, compusă de Vasile Spătărelu pe versuri de Mihai Eminescu.

Dora David, redactor muzical la Radio Iași, fin observator al fenomenului muzical ieșean vreme de mai bine de 40 de ani, ne-a adus cu această ocazie vocea. Ascultând vocea lui Vasile Spătărelu aș asemui-o cu Coloana Infinitului a lui Brâncuși.

Am închis ochii și am văzut cerul. Auzisem că Vasile Spătărelu știa foarte bine să coloreze cerul. Și aveam să înțeleg cu timpul că așa era. Muzica din gândurile și creațiile lui te înalță și te duc în sublimul zbor al nemuririi (Somnoroase păsărele). Al dragostei eterne (Pentru Tine, Doamne). Al timpului fără timp (Meditații la Enescu).

A urmat cuvântul doamnei profesor universitar doctor Carmen Chelaru, secretar artistic la Filarmonica Moldova Iași, care de asemenea, ne-a purtat cu candoare și cunoaștere printre armoniile și melodicitatea de nestăvilit specifice felului de a fi și de a compune a lui Vasile Spătărelu, Maestrul.

Profesorul universitar doctor Dan Prelipcean, cu vădită emoție și profundă părere de rău, ne-a dus imaginar în casa Maestrului așa cum o văzuse și o simțise el: caldă, prietenoasă, împlinită de Alexadru, fiul Maestrului, actualmente tânăr muzician de anvergură internațională.

Aflăm că Maestrul era nu un prieten, ci mai degrabă un frate: „un om sensibil, un împătimit al serilor lungi de conversații ce aveau ca temă centrală, dar nicidecum unică, muzica”. Gândul pios de omagiu și recunoștință al muzicianului Dan Prelipcean ne-a fost împărtășit tuturor, făcându-ne partizani la ceea ce eu am numit un mănunchi al iubirilor. Un buchet foarte frumos asemenea trandafirilor oferiți în sală celor care au pus umărul la înfăptuirea unui astfel de eveniment.

Reportajul Vitralii, marca TVR Iași, ni-l aduce în prim plan pe Vasile Spătărelu copilul, adolescentul, adultul, muzicianul, profesorul, artistul, boemul, tatăl, OMUL. Cele două mâini tremurânde ale realizatorului de televiziune, profesorul universitar doctor Alex Vasiliu țin câteva foi pe care sunt așezate o suită de gânduri.

Cuvintele lui Alex Vasiliu nu mai sunt articulate așa cum eram obișnuiți de la televizor, ci pline de moliciune, părere de rău, tulburătoare nostalgie după cel ce a fost Maestrul Vasile Spătărelu. Chipul său apare fie de după pupitrul de note al pianului din casa domniei sale, fie în fotografii alături de Alexandru sau cu muzicieni, compozitori sau colegi, prieteni din vremea aceea…

O seară a aducerilor aminte. O seară a zbuciumului interior al nostru, al celor care l-am cunoscut mai mult sau mai puțin, poate chiar deloc. O seară ce avea să anunțe o nouă zi cu dovezi ale dorinței de cunoaștere în marea artă, muzica: a doua zi a colocviului.

O zi de sâmbătă în care lucrările cuprinse în volumul Studii de muzicologie au prins viață prin prezența și implicarea directă a cadrelor didactice, elevilor și studenților, a invitaților dornici de a explora noi valențe ale muzicii din perspectiva Artei sonore și a interdisciplinarității.

Moderatorul celor două zile, profesorul universitar doctor Gheorghe Duțică a fost liantul care a revenit permanent după fiecare prezentare, asemenea unui leit-motiv sau ca un refren dintr-un Rondo reușind să dea valoare și consistență fiecărei lucrări prezentate de participanții co-autori (elevi sau cadre didactice).

„Sperăm că neastâmpărul nostru, al participanților în domeniul cercetării/documentării muzicologice să rămână permanent viu, însoţit de pasiunea descoperirii de noi tărâmuri inter şi transdisciplinare pentru că «dragostea pentru artă este cu atât mai fierbinte, cu cât cunoaşterea este mai profundă, tinzând întotdeauna către perfecţiune», spunea Leonardo da Vinci”, profesor Maria Georgeta Popescu.

Felicitări tuturor celor care ne-au prilejuit încă o dată ocazia de a înțelege mai mult, de a cunoaște mai bine, iubind într-un gând și-o simțire arta sonoră!

Text de opinie scris de asist.univ.drd. Mihaela Gârlea, Universitatea de Arte George Enescu Iaşi

30
/10
/18

Diego Armando Maradona, care-și serbează, astăzi, cea de-a 58-a anaiversare, fâcând schimb de tricouri cu Freddy Mercury, în anul 1981. Pe atunci, promițătorul Maradona, care juca la Boca Juniors, nu debutase încă la Cupa Mondială, în timp ce membrii trupei Queen lucrau la cel de-al zecelea album, "Hot Space".

30
/10
/18

Se împlinesc astăzi trei ani de la una dintre cele mai mari tragedii post-decembriste: 64 de oameni au murit în urma incendiului de la clubul Colectiv din cauza rănilor. Un supraviețuitor al incendiului a fost a 65-a victimă la aproape doi ani de la tragedie. Cele 65 de victime ale incendiului vor fi comemorate, în această seară, prin Marșul Chitarelor, ce va porni la ora 19.00 din Piața Unirii și se va încheia la clubul Colectiv, unde va avea loc și un moment muzical.

29
/10
/18

Un concert ieșit din comun la Sala Radio, cu prima audiție absolută a unor cântece scrise de un compozitor american pe versuri de Mihai Eminescu, în limba română. Musical Bridges se intitulează concertul care-i aduce la București, pe baritonul american David Small și pe pianista de origine română, Angela Drăghicescu.

26
/10
/18

Pe 3 noiembrie, HOSPICE Casa Speranței vă propune o seară de muzică și fapte bune în beneficiul copiilor și al adulților care înfruntă un diagnostic incurabil Trei grupuri vocale extraordinare și artiști care susțin cauza îngrijirii paliative vor urca pe scena Ateneului Român pentru a oferi Timp pentru Viață pacienților îngrijiți de HOSPICE Casa Speranței.

25
/10
/18

Un duo formidabil, la Carnegie Hall: faimosul pianist Lang Lang acompaniindu-l pe tatăl său, Lang Guo-ren, care-și demosntrează, aici, talentul pe o străveche "erhu" (vioara chinezească cu două coarde). Vorba proverbului, "așchia nu sare departe de trunchi".

23
/10
/18

Două dintre cele mai cunoscute creații ale ”Titanului” (cum este adesea numit Beethoven) - Concertul nr. 5 pentru pian și orchestră – supranumit ”Imperialul” și Simfonia nr. 6 – ”Pastorala” compun programul evenimentului de la Sala Radio.

22
/10
/18

Scriam în textul intitulat Gloria cântului, Gloria Ţării – spune Mariana Nicolesco –  publicat în caietul-program al Cursurilor de Măiestrie Artistică pe care le-am oferit în vară: «Celebrăm în acest an, prin puterea vocii şi a cântului, Centenarul Marii Uniri a românilor, împlinire a milenarelor aspiraţii şi dovadă a forţei tectonice a neamului nostru, onorând marile conştiinţe naţionale, eroii şi martirii acestuia.

16
/10
/18

Festivalul SoNoRo, aflat la cea de-a XIII-a ediție, propune pentru anul acesta o ediție cu Efecte Secundare! SoNoRo se va desfășura în perioada 2-20 noiembrie 2018, în București, Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov și Sibiu.

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

11
/10
/18

Ați ascultat vreodată vioara de colecție pe care cânta George Enescu?  Dacă nu ați avut încă ocazia, nu trebuie să pierdeți concertul susținut vineri, 12 octombrie (de la ora 19.00), la Sala Radio, de violonistul GABRIEL CROITORU, alături de Orchestra Națională Radio și sub bagheta dirijorului de talie internațională NICOLAE MOLDOVEANU.

11
/10
/18

După o lansare spectaculoasă, la Teșcani, la finalul lunii august, și după un periplu în alte patru orașe ale țării, Turneul național 100 x Enescu, susținut de Bucharest Festival Orchestra și dirijorul Cristian Lupeș, ajunge luna aceasta la București.Pe 23 și 28 octombrie, publicul este invitat la concertele ce vor fi susținute la Universitatea Națională de Muzică și la Muzeul Național al Literaturii Române, parteneri ai turneului.

09
/10
/18

Doi artiști foarte apreciați pe scenele internaționale, flautistul Matei Ioachimescu și pianista Mara Dobrescu, și-au dat o întâlnire de prim rang într-un proiect muzical excepțional: ROMANIAN RHAPSODY, o serie de concerte extraordinare, în 7 orașe din România, între 21 și 30 Octombrie. Turneul se va încheia cu un recital la Muzeul Național Cotroceni din București,  Salonul Cerchez, Marți 30 Octombrie, de la ora 19:00.

08
/10
/18

Din 2010, jazzul de cea mai bună calitate este la el acasă în spațiul nonconformist și primitor al Teatrului Act din București; în 10 octombrie 2018 se deschide o nouă stagiune de concerte, cea cu numărul 9, care propune lunar noi provocări pentru admiratorii genului. O noutate este și implicarea în organizarea acestei stagiuni a unicului post românesc clasic, jazz & more – Radio România Muzical, alături de Orchestrele și Corurile Radio România.

04
/10
/18

Artiști de renume internațional, printre care se numără dirijorii  Christian Badea, Paul Nadler, Gerd Schaller, Horia Andreescu, Alexander Walker, Camil Marinescu, alături de mari soliști - celistul Misha Maisky, violoniștii Valeriy Sokolov și David Grimal, pianiștii Khatia Buniatishvili, Elizabeth Sombart, Lukasz Krupinski, Daniel Ciobanu -, vor fi oaspeții Filarmonicii „George Enescu” în stagiunea aniversară 2018-2019.

02
/10
/18

Ediția a XVI-a a Concursului Internațional “George Enescu” a adus la București cu 26% mai mulți concurenți față de anul 2016, într-una dintre cele mai puternice ediții din istoria de 60 de ani a Concursului. Peste o treime din concurenții participanți la fiecare secțiune aveau, la momentul înscrierii, cel puțin un alt premiu internațional și aproape jumătate dintre ei concertaseră cu orchestre importante din țara de origine sau pe scene internaționale.