RECOMANDARE Printre romanele remarcabile publicate recent la noi se numără şi unul semnat de Sándor Márai, considerat astăzi cel mai mare romancier al Ungariei. „Portretele unei căsnicii” , carte încheiată de autor la câteva zeci de ani după ce a scris-o, face o incursiune necruţătoare în teritoriile sufletului omenesc şi într-o epocă sumbră.
Un articol de Monica Andronescu|10 februarie 2025
Unul dintre cei câțiva scriitori maghiar traduși la noi, printre care și László Krasznahorkai, editat în imprintul Anansi de la Editura Trei, se numără și Sándor Márai, eroul unui destin dureros și autorul unei literaturi de reală forță, concretizată în peste 40 de volume publicate de-a lungul unei vieți zbuciumate, trăite în mai multe țări. Curtea Veche a început în urmă cu ani publicarea unor dintre cele mai semnificative titluri pe care le-a semnat, dar parcă abia acum cărțile acestui spirit european redescoperit la nivel internațional în ultimele decenii intră cu adevărat în atenția cititorilor din România. După „Moștenirea Eszterei” (2006), „Turneu la Bolzano” (2008), „Lumânările ard până la capăt” (2011, 2021) și „Eliberare” (2022), au urmat „Divorț în cetatea Buda” (2022) și „Portretele unei căsnicii”, cea din urmă în mod cert o realizare excepțională disponibilă în librăriile de la noi.
În anul 1989, când România își recâștiga libertatea prin înlăturarea regimului comunist, pe alt continent, la San Diego, își încheia socotelile cu viața un scriitor maghiar care trăia în exil de zeci de ani, aproape dintotdeauna. Rămas singur, Sándor Márai decidea că a trăit destul. Lăsa în urmă o operă strălucită, care îi asigura un loc confortabil în istoria literaturii din Europa și din lume, precum și în bibliotecile multor iubitori de literatură bună.
Dincolo de informațiile despre un destin trăit într-un secol zguduit de două războaie mondiale, cărora Sándor Márai le-a supraviețuit, rămânând însă profund marcat, stau astăzi cărțile, din ce în ce mai apreciate. Printre ele, „Portretele unei căsnicii”, pe coperta ediției românești traduse de Péter Demény, fiind sugestiv reprodusă lucrarea „Femeie cu colivie”, pictată la 1892 de József Rippl-Rónai. Sugestiv din mai multe motive, în primul rând pentru că feminitatea și captivitatea sunt câteva din numeroasele teme abordate în acest roman polifonic atât de consistent și atât de tulburător. Albastrul parcă elegiac al tabloului corespunde privirii profund elegiace pe care o observăm cu ușurință în toată cartea. Poate că „Portretele unei căsnicii” este, înainte de toate, o elegie a iubirii – a mai multor iubiri –, dar și a unui spirit, a unei concepții despre viață, a unei Europe strivite sub bocancii grei ai soldaților, a unui oraș, Budapesta, sfâșiat de cruzimea războiului, dezorientat și neputincios.
Ediția apărută atât de târziu la noi, cuprinzând de fapt două romane – primul, publicat de autor în capitala Ungariei la începutul anilor 1940, și al doilea, scris și publicat în exil peste aproape patru decenii –, are patru patru părți și tot atâtea perspective asupra unei secvențe consistente de viață. Formula, cunoscută, dă roade excepționale și grație ei se încheagă un roman greu de uitat. Ilonka povestește iubirea, căsătoria și divorțul de Péter, „burghezul” a căruia viață înseamnă aparență și ordine. Péter povestește căsătoria cu Ilonka și imposibilitatea de a ieși din captivitate – captivitatea obsesiei pentru Iudita, servitoarea din casa mamei. Iudita povestește căsnicia cu Péter. La sfârșit, peste ani, toboșarul (mai tânăr) tânăr povestește, de la mare distanță și cu distanță, despre toți și zbaterea lor. Imposibil, evident, să sintetizezi într-o simplă recomandare bogăția, profunzimea și rafinamentului unui asemenea roman. Imposibil să-i transmiți cititorului că toată frumusețea lunii se strânge uneori în paginile dense ale unui roman târziu descoperit – cuceritoare sunt sutele de pagini în care e panoramat sufletul omenesc, cu abisurile lui, cu deșerturile lui, cu inocențele, atrocitățile și paradoxurile lui, paginile pe tema „omul supt vremi”, paginile care ne poartă pe străzile mohorâte din Budapesta asediată etc. Stilul e dens, cuprinzător, poate chiar necruțător, căci, citind, ai impresia că scriitorul vede tot din camerele obscure ale sufletului, lungile monologuri care compun romanul urmând fluxul conștiinței, atât de important pentru prozatorii moderni contemporani cu Sándor Márai, și apropiindu-se de psihanaliza care își trăia strălucirea la începutul secolului trecut.
O lovitură de maestru pe care o dă romancierul se concretizează în pagini deosebit de reușite despre apusul unei lumi, al unei ordini sociale, al unui spirit și, totodată, despre cultură și sensul ei. Explicată cu ironie amară la moartea unei lumi și anunțarea alteia, ceea ce numim „cultură” îi prilejuiește nostalgicului Márai reflecții subtile, unele parcă premonitorii („Va veni o vreme în ce toți cei frumoși vor fi bănuiți. Și cei talentați. Și cei cu caracter, a spus el răgușit. Dumneata chiar nu pricepi? Frumusețea va deveni o insultă. Talentul va fi o sfidare. Și cei cu caracter vor fi uciși…! Pentru că acum vin din toate părțile, se revarsă de pretutindeni, legiuni întregi. Cei urâți. Cei lipsiți de talent. Cei cu caracter abject. Și toarnă vitriol peste frumos. Toarnă smoală peste ele și defăimează talentul. Le place să-i dea la o parte pe cei cu caracter. Au ajuns deja… Și sosesc tot mai mulți! Fii atentă…!”).
Forța cărților mari, se știe, taie din puterea cuvintelor comentatorului dornic să îndemne la lectură. Forța romanului „Portretele unei căsnicii” poate atrage o mulțime de cititori. Fie că le va aduce în gând ecouri kafkiene – în treacăt fie spus, se pare că Márai, venit pe lume în anul 1990, s-ar fi numărat printre primii comentatori ai genialului scriitor născut la Praga –, fie că îi va trimite, să zicem, la zona prozei sud-americane, cartea contrariază, surprinde, provoacă. Are curaj, are stil, are ironie, farmec și mai ales forță. Merită cu asupra de măsură citită încet, în liniște, cum ar trebui să facem din ce în ce mai des.
