Într-o lume tulburată şi în derivă, aşa cum e lumea noastră azi, distopia e un mod interesant de a sonda realitatea şi de a vorbi despre fricile care ne guvernează alegerile.
Un articol de Monica Andronescu|14 martie 2025
Undeva, la un capăt de lume, în viitor sau într-o realitate paralelă, o familie își duce existența într-un oraș guvernat de frică, condus prin înfometare și prin panica indusă de lipsa apei. Ne aflăm într-un spațiu închis, fără aer, în care copacii nu mai există și în care un grup numit Cartelul conduce lumea, având grijă ca resursele pentru supraviețuire să fie întotdeauna invers proporționale cu frica. Textul lui Bogdan Theodor Olteanu, „Aici nu moare nimeni niciodată”, pus în scenă la Teatrul Metropolis, cu o echipă excelentă, din care fac parte actorii Elvira Deatcu, Ioana Bugarin, Carol Ionescu, Victoria Răileanu și Vlad Brumaru, vorbește despre eșecul unei civilizații. Ar putea fi sfârșitul pe care-l aduce încălzirea globală. Ar putea fi un spațiu creat de fricile noastre.
În lumea pe care el o creează, Cartelul Caselor de Pariuri și armata lui de „securiști” controlează totul, iar licența pentru un local de pariuri face diferența dintre viață și moarte. Povestea urmărește viața unei familii, familia Clarei, o femeie pe cât de puternică, pe atât de fragilă, interpretată de Elvira Deatcu, o femeie care pentru a supraviețui a învățat de mult arta compromisului. Știe că din acest sistem închis nu există ieșire… Un pariu aranjat declanșează haosul în acea vagă ordine în care trăiesc ea și copiii, Astrid și Octavian, interpretați de Ioana Bugarin și Carol Ionescu, alături de Șamaran, angajatul loial, interpretat de Victoria Răileanu, ființa plină de secrete și traume ascunse sub o mască de indiferență.
„Aici nu moare nimeni niciodată este un text alimentat de multe dintre fricile ultimilor ani”, spune Bogdan Theodor Olteanu, autorul textului și regizorul spectacolului. „Frica de oligarhi, pentru că pot să văd în jurul meu, în lume și în România, oameni care au acumulat averi enorme și sunt niște sociopaţi. Frica de viitorul pe care vor să îl construiască, în care banii sunt unică valoare și unicul reper. Frica de ce se întâmplă cu o societate atunci când îi împingi pe oameni spre competitivitate extremă, iar încrederea și cooperarea sunt înlocuite de suspiciune și resentimente. Frica de cât de violenţi putem să ajungem dacă ne este, în fiecare zi, sete și foame și frică”, mai spune el vorbind despre lumea absurdă pe care o creează pe scena de la Metropolis și care are, de fapt, rădăcini într-o realitate de lângă noi.
„Împotriva acestui exterior atât de agresiv, o familie încearcă să construiască un interior populat cu dragoste și empatie și umor. Speră, așa cum facem mulţi dintre noi chiar azi, că ar putea să trăiască într-o enclavă care să îi protejeze. Dar această graniţă între înăuntru și afară este tot timpul fragilă. Din când în când ieși în lume. Din când în când lumea vine peste tine. Realitatea nu poate fi ascunsă la nesfârșit. Și este flămândă și este hidoasă și trebuie confruntată.”
În fond, spectacolul lui vorbește despre eșecul civilizației și, deși regizorul declară că și-a dorit să creeze în centrul poveștii lui o familie ce trăiește într-un interior populat cu dragoste și empatie, în esență, la final, spectacolul îți lasă gustul eșecului total. Dragostea și empatia eșuează. Seara în familie, cu un schimb normal de replici, eșuează și ea, orice licăr de speranță este în cele din urmă înăbușit în acest ocean al eșecului comunicării, al eșecului ființei umane.
Spectacolul deschide mai multe piste, vorbește despre pierdere, un tată care nu se mai întoarce, despre însingurare, despre incomunicare, despre abrutizarea ființei umane, despre compromis, despre libertate în primul rând, despre dictatură și universul apăsător pe care-l aduce cu ea și lipsa totală de orizont, despre revoltă, despre familie, despre femeie și condiția femeii, despre trădare, despre neputință, despre iubire, despre sensul vieții. În fond, nu poți să nu te întrebi ce sens (mai) are viața într-o lume în care nu poți alege nimic și în care frica îți guvernează fiecare clipă. O lume în care Cartelul trimite pedepse corporale în plicuri care vin sigilate și care conțin verdicte crude, în care cele mai blânde sunt… un picior rupt. O lume în care apa se dă cu porția, iar copacii cresc doar în Orașul guvernat de Cartel și unde ceilalți locuitori nu pot pătrunde niciodată, o lume în care inspectorii Cartelului sunt un fel de Securiști ai viitorului care anchetează și induc frică. Rolul lui Vlad Brumaru, inspectorul care e trimis să ancheteze cazul pariului aranjat, este exemplificativ în acest sens.
Lumea pe care o creează Bogdan Theodor Olteanu e fără ieșire. Nu lasă nicio urmă de speranță. Evadarea este imposibilă pentru că, în fond, nu ai unde să te duci, nu ai spre ce să evadezi. Nu există o lume mai bună. Doar ziduri, nisip, un peisaj deșertic, oameni însingurați și un mic spațiu, Amedeo Bet Club, unde-ți poți paria visurile. Doar câteva ieșiri vagi, crâmpeie de lumină, lasă spectacolul să se întrevadă, ca echivalente ale unei libertăți iluzorii: bucuria de a marca un gol într-un meci de fotbal, o atât de prețioasă frunză ruptă dintr-un copac din orașul interzis, adusă în dar unei fete la o întâlnire ce ar putea fi una de dragoste, o melodie superbă, cântată la începutul spectacolului, în duet, de Carol Ionescu și Ioana Bugarin…
Foto: Andrei Gândac/ Two Bugs
