În toamna aceasta, la editura EIKON au apărut două cărţi-eveniment, semnate de prozatoarea Andreea Nanu: „Cum vă place”. Cronică de teatru, operă şi film şi „Eternitatea. Şi încă o zi”. Teatrul lui Andrei Şerban.
Un articol de Petre Ivan|27 octombrie 2021
Cu un Cuvânt înainte al regizorului Andrei Şerban şi o prezentare a criticului şi eseistului George Banu, cronicile Andreei Nanu se articulează într-un exerciţiu personal de arheologie teatrală, animat de întrebarea actuală: există un dialog real între „teatrul viu” şi „teatrul restaurat”, între creaţie şi re-creaţie? Dincolo de evenimentul spectacolului, memoria acestuia se constituie într-un spectacol secund, pe care criticul îl surprinde în montura generoasă a memoriei afective. Printr-o fericită coincidenţă, cele două volume apar în anul în care tema Festivalului Naţional de Teatru este dialogul dintre „creaţie” şi „re-creaţie”. Semn că înţelegem, tot mai mult, importanţa dialogului dintre creatorul spectacolului şi creatorul secund, criticul de teatru. Realitate caleidoscopică, Teatrul nu poate rămâne captiv într-o definiţie unică. Dacă în Cum vă place regăsim „teatrul viu”, în Eternitatea. Și încă o zi descoperim permanenţele „teatrul restaurat”, autoarea propunând o cercetare inedită a spectacolelor din arhiva regizorului Andrei Şerban. Un teatru revizitat, pe care Andreea Nanu îl aduce în actualitate, inspirată de replica personajului Orlando din Cum vă place: teatrul re‑creat înseamnă „Eternitatea. Și încă o zi”.
ANDREEA NANU: „Am descoperit teatrul prin oameni, prin artiştii care-l fac posibil. Dacă un scriitor, un pictor sau un muzician se poate împlini în solitudine, în teatru ai nevoie de ceilalţi. Chiar dacă nu vezi acelaşi lucru, înveţi să priveşti, cu actorii şi spectatorii, în aceeaşi direcţie. Dacă scriitorul de ficţiune povesteşte lumea, reimaginând-o ca parabolă prin personaje inventate, cronica de spectacol presupune un travaliu diferit; creator de ordin secund, cronicarul de teatru, operă sau film descoperă realitatea spectacolului, descinde în lumea relaţiilor multiple care se creează între poveste (piesă, libret) şi actori, scenografi, coregrafi, regizori. Spre lumea scenei mă atrage tocmai „arta uitată a legăturilor”, descrisă de Antoine de Saint-Exupéry în Micul Prinţ. Singurul teatru care mă convinge este Teatrul-Relaţie. Deşi fiecare artist este unic, el nu se poate împlini şi revela decât împreună cu ceilalţi și în relaţie cu spectatorii cărora li se adresează. E ceea ce conferă teatrului şi actului de creaţie, în general, profunzime, demnitate, libertate. Grație acestei reciprocități, arta durează în timp. În ciuda formulei „democratice” a lui Shakespeare, „Cum vă place”, teatrul are şi o dimensiune selectivă, elitistă. Cred că aşa cum un regizor îşi alege atent distribuţia, în acelaşi fel, teatrul şi-i alege pe cei cărora le încredinţează secretele lui. Şi, poate cel mai preţios, Memoria lui. Cronica e spectacolul ascuns, devine actul de prezenţă în timp al spectacolului.”
ANDREI ŞERBAN: „Venind din afara breslei, făcând o muncă de cercetare uriașă care i-a luat aproape un an, studiind în amănunt înregistrări cu spectacolele de teatru și operă pe care le-am montat în diferite țări și continente, parcurgând toate etapele carierei mele, Andreea Nanu m-a făcut să înțeleg că „miza cărții nu e doar personală, ci e despre șansa de a trezi o conștiință culturală, în care spectacolele acestea trebuie să aibă un loc, nu atunci, ci acum, în prezent. Iar cartea trebuie să servească acest scop”. A rămas adâncită zile și nopți în fața ecranului, ca să înțeleagă atmosfera fiecărei montări, ca să ne comunice emoția lor vie în eseurile din acest volum. Așadar, cartea de față nu se adresează neapărat breslei teatrale, ci direct publicului larg, care e constant interesat de lucrul pe care l-am făcut și continui să îl fac. Și pentru tinerii care poate vor fi inspirați să urmărească exemplul unei cariere neobișnuite. Oricare ar fi viitorul cărții, îi susțin încrederea și munca, fiindcă cred că acestea merită onorate. Ce poate fi mai departe? Dacă prin sensibilitatea, imaginația și inteligența emoției care o caracterizează, Andreea Nanu a putut să readucă la viață aceste montări, dacă a reușit, privindu-le, să gândească și să simtă simultan ceea ce percepe, aceste spectacole vor putea să „evadeze” din Muzeul Exilului, unde sunt păstrate, ca să ne comunice o vibrație nouă… Pentru copertă, autoarea a ales, din ceea ce îi propusesem, un portret pe care mi l-a făcut tatăl meu, cunoscutul fotograf George Șerban. Emoția cu care tânărul ce eram privește în obiectiv exprimă tot ceea ce visam la vârsta fragedă: infinitul… marea, libertatea… El a captat-o. Ce fotograf extraordinar a fost George Șerban! E o poză foarte specială, și pentru că diferă mult de cele care circulă pe internet; în loc de imensitatea luminoasă a mării, acum mă aflu în săli întunecate de repetiții, în loc de zâmbet relaxat plin de speranțe, am o încordare tensionată și incertă. Nimeni nu m-a surprins mai bine decât tatăl meu. Datorită lui, pe copertă, mă recunosc: sunt eu însumi… Dar cine sunt? Și ce mai poate însemna teatrul meu astăzi? Autoarea mi-a răspuns, prin replica unui personaj shakespearian, Orlando din Cum vă place, care mi-a inspirat una dintre cele mai îndrăgite montări din tinerețe: „Eternitatea. Și încă o zi”.
GEORGE BANU: „Retrospectivele pasionează căci revelă începuturile şi evoluţia unui artist către sine, ca la Mondrian, care debutează cu peisaje figurative pentru a se împlini la sfârşit prin abstracţia geometrică. Retrospectiva e un traseu… şi această carte pregatită de Andreea Nanu îi împrumută spiritul în ciuda mediocrităţii probelor lăsate de teatru pentru a reconstitui cariera unui regizor: Andrei Şerban. În România, de la debutul său, el şi-a schiţat progresiv autoportretul în mişcare şi eu am fost martorul sedus al acestei afirmaţii de sine. Azi, la capăt de drum, ce s-a anunţat atunci se confirmă acum. Andrei nu e prizonierul unei opţiuni, ci voiajorul în căutare de împliniri temporare şi reuşite distincte.”
ANDREEA NANU: „Cred că orice demers cultural are şansa să dureze în timp şi să rodească dacă începe prin a fi un demers uman. Cartea a început cu o întâlnire privilegiată: Andrei Şerban mi-a descoperit scrisul, iar eu i-am descoperit spectacolele. Aşadar, volumul de faţă este rodul unei prietenii, iar reciprocitatea îi conferă nobleţe. Aşa cum o prietenie îşi „înrămează” momentele privilegiate, la fel, arhiva Andrei Şerban e construită pe principiul tablourilor dintr-o expoziţie; unitatea eseurilor vine mai puţin din cronologie şi mai degrabă din tema lor unificatoare, din căutarea împărtăşită. Miza a fost să readucem în actualitate spectacole de colecţie care nu se mai joacă, dar care încapsulează bogăţia unei experienţe de teatru şi viaţă. Revizitarea mi-a dăruit prilejul unic de a observa detalii, de a surprinde „momentele de Ființă” din culise, de a completa actul principal al Privirii cu actul secund al Intuiției. Am scris sub presiunea timpului, a pandemiei care amenința să închidă teatrul pentru totdeauna; dar și sub presiunea firească, fericită, a dialogului cu Andrei Şerban, în contradictoriu și în complementaritate. În orice explorare reciprocă, echilibrul rămâne fragil. Dar mi-a întărit convingerea că schimbul între creatorul și criticul, „restauratorul” de artă, este vital… Unele spectacole din arhiva regizorului sunt disponibile pe site-ul Bibliotecii Aman din Craiova. Din păcate, multe înregistrări sunt deteriorate, în alb-negru, fără subtitrare, alteori numai fragmente de la repetiții generale, în anticamera premierelor. Efemere, dar tocmai prin aceasta, prețioase. Aș putea spune că, în cele zece luni de cercetare susținută, am deslușit spectacolele aproape în orb. Regele Lear îl întreabă pe Gloucester: „Cum vezi lumea?” Iar acesta, rămas orb, îi răspunde: „O văd simțind”. Cred că așa ar trebui privită această fragilă dar valoroasă colecție de fragmente de teatru: cu emoție inteligentă, văzând și simțind, reconstituind cultural și afectiv. Fiindcă „nu vedem bine decât cu inima”, spune Micul Prinț. Înregistrarea mi-a dovedit că rămâne fidelă vieții spectacolului, chiar și când avem sentimentul că acesta a murit. Revizitarea mi-a dăruit prilejul unic de a observa detalii, de a surprinde „momentele de Ființă” din culise, de a completa actul principal al Privirii cu actul secund al Intuiției. Esenţial – şi cel mai greu! – este să crezi că teatrul poate fi restaurat. Că efemerul Clipei din scenă poate fi readus la viaţă în carte. Și că în această translaţie, experienţa spectacolului nu sărăceşte, ci dimpotrivă, se amplifică interior. „Sunt spectacole adormite în timp care se trezesc acum la viaţă datorită ţie”, mi-a mărturisit Andrei Şerban. La rândul meu, îi dedic acest volum, ca o contribuție personală la capitolul ce îi revine în cultura română, cu speranța că actul reconstituirii pe care l-am început îi va inspira pe cei care vor dori să-l continue, în acelaşi spirit de fidelitate faţă de artă, inimă şi meşteşug.”
