„Teatru”, de Andreea Nanu, volum în curs de apariţie la Editura EIKON
https://www.ziarulmetropolis.ro/teatru-de-andreea-nanu-volum-in-curs-de-aparitie-la-editura-eikon/

Prozatoare, critic de teatru și film, autoarea rubricii de teatru „Cum vă place” difuzată la Radio Trinitas, Andreea Nanu a debutat cu tetralogia AnoTimpurilor, în 2014. Romanele Ziua cea mai albă (Iarna), Numele ei era Uitare (Primăvara), Insula Melc (Vara) și Timpul splendorii (Toamna), urmate de Cartea cuvintelor chivot (2015), Scrisoare pentru Ida (2017), Noapte americană (2018) şi Custodele (2019) sunt, împreună, etape ale unei călătorii caleidoscopice în poetica anotimpurilor, o căutare inspirată de logica „tablourilor dintr-o expoziţie”. Trecând de la proză la teatru, Andreea Nanu lansează în 2021 Cum vă place şi Eternitatea. Şi încă o zi, volume care cuprind cronica de teatru, operă și film, publicată în perioada 2017-2020 în Revista 22 şi Ziarul Metropolis, o invitație deschisă la redescoperirea Spectacolului ca „artă a bunei întâmpinări”. Volumul de faţă întregeşte trilogia dedicată dialogului dintre „teatrul viu” şi „teatrul restaurat”, de această dată, din perspectiva dramaturgului. Teatrul, ne spune Andreea Nanu, într-o imagine inspirată de poetul persan Aṭṭār din Nişapur, este graiul păsărilor… Chiar dacă nu vorbim aceeaşi limbă şi nu provenim din aceeaşi cultură, Teatrul, creator privilegiat de comuniune, ne aduce împreună dacă, aşa cum spune Poetul, „părăsim aparenţele, adâncindu-ne în mister.” Este călătoria pe care ne-o propune Andreea Nanu prin cele „cinci piese, cinci păsări tainice, născute din vis, locuind poetic coroana arborelui imaginaţiei: Naufragiul, Insula, Safir, Oscar şi Ida, Repetiţie generală.”

Un teatru inspirat, un exerciţiu estetic şi ideatic inedit în dramaturgia contemporană, despre care CONSTANTIN CHIRIAC, Președintele Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, scrie în prezentarea cărţii:

„Scriu câteva rânduri pentru Andreea Nanu, care m-a surprins plăcut și m-a emoținat atunci când am intrat în contact cu cele două cărți ale sale: Eternitatea. Și încă o zi și Cum vă place.
Astăzi, vine în fața iubitorilor de lectură, de teatru și mai ales în fața celor care mai au puterea de a visa fără a-și face din vis stăpân, cu un volum de teatru. O mare poetă spunea așa:

Aș vrea să fiu copac
Și-aș vrea să cresc lângă fereastra ta.
Te-aș auzi,
Și-n voie te-aș privi întreaga zi.
[…]
Păsarile cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea. […]
(Magda Isanos, Vis vegetal)

M-a inspirat copacul cu păsări de pe coperta acestei cărți de teatru, în care autoarea are curajul să reinterpreteze și să găsească puterea de a construi emoție și zonă dramatică, pornind de la marile mituri. Pentru că nimic nu se poate naște din nimic. Insula este o continuare a ceea ce a făcut Mihail Sebastian. Naufragiul este una dintre cele mai frumoase reinterpretări ale mitului lui Iona. Safir vine cu o ofertă de neprețuit, pe care o voi face cadou actorilor mei, fiind un text pentru one man show. Ce lucru minunat! Oscar și Ida este o dramatizare a propriului roman, iar Repetiția generală este viața însăși. O repetiție generală pe care o înțelegem mult mai târziu și abia când ne apropiem de finalul ei înțelegem cât de importantă e și cât de multă atenție trebuie să îi acordăm.

Mă bucur că pot spune câteva cuvinte pentru ceea ce Andreea Nanu adună în acest copac cu păsări. Îi doresc din toată inima mult succes și, dincolo de toate, să aibă bucuria să vadă aceste texte viu, pe scenă, în fața tuturor celor care iubiți emoția trecătoare a aplauzelor!” (Constantin Chiriac, Diretor general, Teatrul Național Radu Stanca Sibiu, Președinte, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu)

Cinci piese, cinci păsări misterioase…

Adesea apare întrebarea „ce este teatrul”, urmată îndeaproape de o suită complementară de interogaţii „pentru ce mergem la teatru”, „ce anume iubim din teatru” şi „ce aşteptăm de la lumea scenei”? Mi-am pus aceste întrebări şi am încercat să dau un răspuns în primele două volume ale trilogiei mele teatrale, Cum vă place şi Eternitatea. Şi încă o zi, ambele încercări de-a pune în dialog, prin cronici la spectacolele pe care le-am descoperit pe scenă, sau retrospectiv, în înregistrări de arhivă, teatrul viu şi teatrul restaurat, jocul şi memoria sa culturală. (…) Cinci piese, cinci păsări misterioase, zburând afară din vis… Fiindcă teatrul meu este în primul rând unul visat, însă rodul unui vis lucid, în care închiderea pleoapelor este doar mimată, dând posibilitatea scenei şi personajelor lăuntrice să-şi scrie propria piesă, să-şi joace funambulesc propriul spectacol pe scândurile imaginaţiei. În romanele mele predomină atmosfera, starea de spirit, retragerea meditativă care învăluie adeseori ideea într-o digresiune ce rămâne apanajul comtemplativului, al celui ce se complace în pretexte narative pentru largi ocoluri estetice. Scriind teatru, am învăţat să renunţ la multe din trucurile scriitorului de ficţiune. Aici, pe scena minţii, dialogul îşi intră în drepturi depline, conduce, structurează. Libertatea ideii e pusă la încercare de forma disciplinată a schimbului de replici; ritmul largo, simfonic al firelor narative este înlocuit cu schimbul alert al replicilor în tensiune, fără să atingă pământul. Teatrul produce un alt fel de elevaţie. Dramaturgia te obligă la dubla condiţie pe care şi personajul complicat al lui Herman Hesse trebuie, în cele din urmă, să şi-o accepte: dramaturgul e om şi lup, există în comunitate dar şi singuratic, dialogând cu semenii dar şi cu demonii lăuntrici, pendulând între concret şi ideal, între vizibil şi invizibil, culminând cu saltul în gol: acela de-a avea curajul să scrie un teatru care poate nu va fi niciodată jucat. „Care era oare replica aceea de neuitat”, întreba cu fină ironie Samuel Beckett, fiindcă într-adevăr, deşi teatrul se manifestă în acum, el este despre memorie. Teatrul, poate mai mult decât oricare altă artă, supravieţuieşte prin aducerea-aminte; el ne ajunge din urmă, odată spectacolul încheiat, călărind valurile de maree ale memoriei afective. Şi astfel descoperim uimiţi că asistăm, întocmai ca „Femeia fără nume” din Naufragiul, la „un spectacol, într-un spectacol, într-un spectacol…” Spectacolul există aici şi acum. Mnemosyne însă face ca teatrul să se extindă în trecut, prin receptarea afectivă, şi spre viitor, prin ramificaţia culturală ale cărei valenţe îi repun sensurile în actualitate.

(…)

Naufragiul rescrie în cheie modernă parabola biblică a profetului Iona; o poveste despre regresie, despre posibilitatea întoarcerii. Acţiunea există ca simplu pretext pentru dialogul ideilor. Scenografia e minimă, indicaţiile regizorale laconice, fiindcă naufragiul răspunde nevoii de transparenţă. E un exerciţiu de progresie către forma limpede, un efort de decantare lăuntrică. Poate şi de aceea, am ales un personaj cu un destin atemporal – cine nu-i ştie povestea? Iona e profet, iar soarta acestora ne e cunoscută: nici un profet nu e bine primit în ţara lui, iar toţi profeţii sfârşesc prin a fi ucişi sau exilaţi; rămân în istorie ca cei mai nefericiţi mesageri. Unul dintre aceştia este şi Iona, ales de Dumnezeu să ducă un mesaj celor din cetatea Ninive: renunţaţi la păcate, la existenţa plină de nedreptate; altfel, în 40 de zile întreaga cetate va fi nimicită. Iona devine prizonierul unui paradox din care nu ştie cum să scape: dacă nu-şi împlineşte misiunea, va fi ucis de Dumnezeu; dacă o împlineşte şi transmite mesajul nefast, va fi ucis de oameni. La dilema practică se adaugă una a conştiinţei : să plângă de mila semenilor, dacă Dumnezeu va împlini profeţia distrugătoare; sau să-şi plângă şieşi de milă, dacă Dumnezeu îi va ierta şi va salva cetatea. Ce este mai greu de depăşit: frica de moarte sau umilinţa de-a nu avea dreptate? Iona ne apare astfel ca un ins fricos şi trufaş. Cu toate acestea, Dumnezeu găseşte o cale de-a lucra prin el, împlinind prin acest personaj, care nu e deloc un caracter ales, convertirea şi salvarea a mii de oameni. Taina aceasta, tocmai fiindcă rămâne una teologică, trebuia să-şi găsească forma adecvată pe scenă – fie ea reală sau doar imaginară. Iona s-a bucurat de numeroase montări, unele strălucite, în teatrul românesc. E posibil ca acest Iona să rămână doar un joc cu mărgele de sticlă.

Poate la fel de mult ca destinul lui Iona, m-a impresionat metafora chitului. Peştele imens, balena lui Ahab, devine simbolul a ceea ce rămâne mai mare decât noi, ne depăşeşte, ne înghite, ne dizolvă sau ne protejează, ne poartă spre ţărmuri necunoscute sau, paradoxal, ne aduce acasă. „Chitul lui Iona” mă trimite cu gândul la „livada lui Cehov” şi dilema pe care-o ridică în teatru: să o reprezinţi sau nu, iar dacă da, în ce fel? Chitul şi livada sunt corespondentul transcendentului, divinităţii, destinului. Chitul meu e invizibil, sau cel mult vălul pe care Eugenio Barba îl aruncă poetic deasupra scenei, schiţând fugar o livadă care, altfel, ne-ar strivi, ne-ar sufoca, ne-ar ucide topindu-ne în propria-i moarte – ceea ce se şi întâmplă dealtfel cu personajele lui Cehov! Chitul meu e redus la transparenţa unui cuvânt, a numelui. Numele e cel care dă realitate. Există însă şi personaje fără nume, care ajung astfel să-şi pună problema propriei realităţi fiinţiale. Îşi cer numele ca să capete un suflet! Prima misiune a lui Adam în paradis este aceea de-a da nume celor create. Numele rămâne un act de creaţie, una secundă, prin care omul participă la actul iniţial de creaţie divină. Se împlinesc două lucruri: omul face un pas în calea devenirii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; făpturile create păşesc din orizontul generic al fiinţării în acela al vieţii concrete, personale, pentru care fuseseră plăsmuite – să-i slujească împreună lui Adam. Aşadar, numele va fi întotdeauna semnul întoarcerii la origini – la originea creatoare. Iona e un alt Adam; un Adam contemporan ce descoperă că a da un nume e un legământ care atrage după sine o imensă responsabilitate: nu putem numi decât ceea ce iubim. Femeia lui e o Evă fără nume. Născută nu din coasta, ci din visul lui de dragoste, Femeia lui Iona rămâne fără nume fiindcă el nu poate iubi; de aceea nu-l poate ierta nici pe Dumnezeu, care-şi absolvă făpturile păcătoase, din Iubire. Într-un gest de resemnare şi lehamite, Iona se aruncă peste bord – laşitatea îl face să spună celorlalţi: aruncaţi-mă, împlicându-i pe cei care nu vor să ucidă în propria moarte. Rămâne, şi acesta, un mod straniu de-a te lega de semeni! Însă destinaţia nu poate fi ocolită: Iona ajunge în burta chitului. Cu femeia nenumită şi neiubită după el. Rămâne până la final incert dacă ea există cu adevărat sau e doar ecoul propriei singurătăţii care-l învăluie, dizolvantă, ca-ntr-un cocon al morţii, amplificat de pereţii chitului. Chitul care-l înghite nu e atât semnul destinului implacabil, al unei forţe distrugătoare, ci expresia închiderii în sine a lui Iona. Iona e contemporanul izolat şi însingurat, omul fără însuşiri, fără idealuri, fără Dumnezeu, insul insular care naufragiază la ţărmul propriei singurătăţi. Chitul e Singurătatea. În măruntaiele lui, populate de fluxul şi refluxul ionescian al materiei redus la sugestiva expresie „mestecă, înghite (mastiquez, avalez)” totul topeşte, consumă, transformă în cenuşă, reduce la uitare. În burta chitului, timpul îşi pierde consistenţa; la fel ca-n paradis, nu mai există cronologie, doar că această atemporalitate nu conduce către salvare, ci către moarte. Femeia e cea care, prin limbajul folosit, are intuiţia întoarcerii la ceva mai profund şi mai puternic decât încercarea în care i-a adus viaţa, decât cotidianul dizolvant. Sucurile dizolvante sunt repetitivitatea într-un orizont lipsit de sens şi ideal. Ea are, mai mult decât Iona, temeritatea sacrificiului. Ştie că trebuie să transmită mesajul salvator, cu preţul vieţii; pentru că ea însăşi e viaţa care dă viaţă. După ce dispare, Iona se trezeşte vorbindu-i vorbele. Femeia fără nume a lăsat în urmă matricea unui limbaj care-l poate conduce pe Iona, asemeni fărâmelor din Hansel şi Gretel, către casă, la început, la Dumnezeu – când Cuvântul era Dumnezeu.

Nimeni nu ştie cât timp a petrecut Iona în burta peştelui. Biblia nu ne spune. O zi la Dumnezeu înseamnă secole… iar pe Iona, Creatorul nu-l scapă niciodată din ochi. Rămânem prin excelenţă într-o parabolă ca o ţesătură fină şi densă a jocului de priviri între om şi Dumnezeu. Ştim însă că o călătorie pe mare la Ninive în acele vremuri i-ar fi luat profetului trei ani. Însă purtat în burta chitului, Iona străbate imensa distanţă în trei zile. Paradoxal pentru socotelile omeneşti, ajunge la timp şi este ocrotit. Ceea ce am numit Naufragiu este, în iconomia divină, o călătorie reuşită, o destinaţie atinsă cu bine. Naufragiu, eşec, reprezintă felul în care Iona îşi percepe călătoria şi misiunea. Aceste două cuvinte care ne definesc adeseori, sunt limitele imaginaţiei lui Iona – şi ale noastre. Nu contează dacă noi ne atingem ţinta propusă, important e ca prin noi Dumnezeu să-şi atingă propria ţintă. În istorioara biblică, la fel ca-n piesă, ninivitenii se convertesc şi se salvează. Definitiv? Nu ştim. Interesantă mi se pare starea lăuntrică plină de angoasă a lui Iona care aşteaptă, în spatele unei invizibile cortine, verdictul divin. Oricare ar fi acesta, ştie că pentru el se va sfârşi rău. Dacă cetatea piere, şi el va pieri odată cu ea. Dacă cetatea va fi salvată, el va muri de ruşine. Ce-i mai rău, decât pendularea între aceste două ieşiri inacceptabile pentru insul egoist şi duplicitar care este Iona şi care rămâne, totuşi, profet al lui Dumnezeu. Semn că cea mai grea cruce ne este propriul caracter iar caracterul, spunea Heraclit, ne este destin. Aşadar, Iona aşteaptă să vadă ce se întâmplă. Cu capul în soare, lovit de arşiţă, delirând. Ca să-i aline suferinţa dar şi ca să-i administreze o salvatoare pedagogie, Dumnezeu face să răsară un vrej pentru a-l umbri. Ninivitenii sunt salvaţi, dar vrejul piere şi se usucă, ros de un vierme conştiincios. Iona, fidel propriului temperament, trece repede peste episodul salvării cetăţii şi-a miilor ei de locuitori, mâniindu-se teribil pentru pierderea vrejului. Ţine mai mult la umbră decât la adevăr, ca sclavii din peştera lui Platon. În piesă, i-am dat vrejului identitatea Femeii fără nume; în taină, din iubire pentru Iona, ea îi cere lui Dumnezeu să-i împrumute o existenţă vegetală care, deşi mai puţin demnă decât aceea de om, îl poate consola pe omul iubit. Adeseori, iubirea rămâne un act discret, necunoscut. Viermele e propria noastră nerecunoştinţă, expresia fricii devoratoare şi alienante. Naufragiul rescrie parabola întoarcerii, fie şi numai prin cuvinte, a omului la Dumnezeu.

Andreea Nanu
27 martie 2023, Ziua mondială a Teatrului

Fragment din piesa „Naufragiul”

„IONA: (împăturește foaia de ziar în forma unei bărcuțe, cu care „navighează” în lumea lui interioară. Continuă să vorbească, pentru sine.)

…Ce e omul? O bărcuță singuratică, fragilă, care plutește pe apa învolburată a vieții. Un blestem…un miracol! Vine un timp în care fiecare om pornește într-o călătorie. Destinația poate fi sau nu cunoscută, nici nu contează prea mult. Unii ajung la țărm, alții naufragiază, dar importantă rămâne călătoria. Suntem insule, singuratice insule mărginite de fruntariile spaimelor noastre, ale dorințelor misterioase care ne împing nebunește în larg. De multe ori, ai impresia că te scufunzi din adânc, în adânc, în adânc și întunericul crește atât de dens încât ai putea să-l tai cu cuțitul. O moarte sau o naștere, depinde cum privești lucrurile… Îmi amintesc de ziua în care am început marea traversare. Marea era liniștită, atât de frumoasă, ca o femeie care se trezește din somn. Ea… norii, întotdeauna atât de stranii și capricioși, îmbrăcau forme jucăușe, pe care lumina puternică le făcea să tremure. Păsările zburau, fără nici un alt motiv decât bucuria pură de a fi. Zborul lor mi se așeza, la răstimpuri, pe retină. Încercam să dorm, știam că avea să fie o traversare lungă, dar somnul nu se atingea de mine. Fusesem atins doar de aripa Lui și soarta îmi era pecetluită. Vegheam, peste trupul și gândurile mele, peste făptura care eram dar care, de fapt, nu-mi mai aparținea. Nu ne aparținem. Totul este dăruire, salt în gol, risc… Îmi amintesc apa rece, intrându-mi pe sub haine, umflându-le ca pe pânzele unei corăbii scufundate. Și în tot întunericul acela mistuitor, zâmbetul ei. Ecoul jurământului dintre un bărbat și o femeie, mai puternic decât sângele, decât legile care mișcă astrele pe cer. Pluteam, într-un amestec incert de durere și plăcere. Mă ținea strâns cu degetele ei albe, ca strunele perfect întinse ale unei melodii familiare. Întunericul mării, tot mai adânc, ne învăluia ca într-un veșmânt prețios, de mătase. Nu mai distingeam între întunericul din afară și cel dinlăuntrul meu. Un singur punct luminos despărțea, adâncul de adânc, ea, Femeia fără nume. Algele mi se amestecau în păr, specii ciudate de pești, în șiraguri fosforescente, ne deschideau calea către necunoscut. Atâta frumusețe, mi-am spus, cine o vede în afară de noi doi, și cu toate astea, tot Frumusețe este. La mare adâncime… Omul coboară în sine. Toți coborâm în moarte, care nu e decât chipul întors al veșniciei. Nu te voi părăsi niciodată, îmi spunea, și cuvintele ei mi se înfigeau ascuțite în minte, lăsând în urmă o dâră trandafirie… ca un cordon ombilical prin care eram hrănit de acea substanță misterioasă căreia ne-am obișnuit să-i spunem Iubire. Și apoi, am fost înghițiți. Am fost convins că acela era sfârșitul. Numim sfârșit tot ceea ce nu cunoaștem, lucrurile de care ne temem. Deși am fost mereu ascultător, m-am temut de o invizibilă pedeapsă, de parcă cineva îmi spunea că aveam de răscumpărat păcate grele, o vină adânc înrădăcinată în mine, dincolo de timp și de memorie. Fălcile căscate, ca o gură de iad… Alunecam, ca pe un tobogan, în burta chitului. Și am constatat cu stupoare cât de asemănătoare era lumea aceea cu cea din care făcusem tot posibilul să evadez. Aceeași captivitate. Mirosul fetid și rânced al fricii care dizolvă. Ochii mi se obișnuiau, așteptând să străpungă întunericul. Scene familiare… recunoșteam crâmpeie de viață, simțindu-le de parcă ar fi fost a mea. Oameni și pești, amestecați. O stranie solidaritate. Devorezi sau ești devorat, aceeași regulă funcționa și în burta chitului. Eram captiv ca într-un acvariu ambulant care traversa mările, purtându-mă spre un țărm necunoscut… De ce și-o fi legat viața de a mea? De ce ne legăm unii de alții, în acest mare lanț al existenţei?… Pescuiam, știind că fusesem, la rândul meu, pescuit. Trebuia să accept asta. Și să trăiesc mai departe. Conștiința acceptă multe lucruri, trebuie doar să știi să-i vorbești, s-o liniștești ca pe un copil. Și în cele din urmă, s-o adormi. Întotdeauna mi-a plăcut să pun punct. Dar ea… ea a fost un semn de întrebare, luminoasă, ca o speranță… Nici acum, după 2000 de ani, specialiștii n-au ajuns la vreun consens în privința profeției. Cum să lase Dumnezeu lucrurile în coadă de pește? Mânia e mai puternică decât mila, așa se construiește istoria, cu mânie organizată, la scară mondială, cu încrâncenare și exces de ideologie. (contemplând bărcuța) Vreți să știți ceva? Și în burta chitului, oamenii se nășteau, iubeau și mureau. Mergeau la serviciu, făceau naveta, făceau dragoste, își plăteau conștiincios datoriile – mereu față de alții, niciodată către ei înșiși. Așa se face că, atunci când tragi linie, te trezești insolvabil. Ființa intră în faliment. Eu m-am adaptat uimitor de repede. Ea, mai curajoasă, s-a revoltat. I-am spus că nu are sens să se revolte, unde să ne ducem, în fond și la urma urmei chitul ne înghițise, acolo era acum casa noastră, viața – sau ce ne mai rămăsese din ea. Cum să te autosuspenzi cu totul? Ceva, ceva, tot trebuie să negociezi. Chitul ne-a înghițit… Ei și? Viața ne înghite, ne macină și ne dizolvă cu la fel de multă cruzime… Chitul era rezonabil, bine organizat, primeam pești din ceea ce înghițea gura lui nesătulă. Îmi plăcea s-o privesc în serile lungi, în care curăța peștii de solzi. Într-o zi, cineva ne-a spus că prin ochiul translucid al chitului se poate vedea „afară”. A fost începutul sfârșitului. Nimeni nu-i promisese libertatea. Dar ea credea. Prefera moartea în fața unei priveliști frumoase. De ce să nu mor văzând dansul căluților de mare? Și întrebarea asta s-a înfiorat în mine, ca o coadă imperială de păun, o ultimă confesiune. Nu mai avea nevoie de mine. Nici nu am urmat-o. După plecarea ei, umblam tot mai neatent, călcam prin locurile interzise, acolo unde sucurile fetide dizolvau carnea noastră plăpândă. Am adormit. Am căzut iar în mare, prăbușindu-mă din înaltul cerului. A durat cât o străfulgerare. Nu de ajuns ca să schimbe, cât de puțin, mersul lucrurilor. Nici un semn, doar brațul meu alb deasupra valurilor de smarald, în timp ce corăbiile soseau și plecau din port… Breugel a zugrăvit imaginea asta frumoasă, veche de sute de ani. Ne conținem propria mare, propria călătorie, propriul naufragiul. Chiar și cel mai cumplit naufragiu se reduce la o stare de spirit. Ce a vrut – ce vrea El de la mine? Poate doar un semn de întrebare…

MARINARUL: (aruncându-şi undiţa) Întotdeauna mi-au plăcut semnele de întrebare. Seamănă cu cârligele de prins pește…”