Dragă doamna Tamara
https://www.ziarulmetropolis.ro/draga-doamna-tamara/

Eram mică, aveam 10 ani când v-am văzut pentru prima oară „în realitate”, la o măsuţă mică pliantă, acoperită cu o muşama cu flori, într-o curte ce avea să ne fie tărâm de vacanţă pentru două săptămâni.

Un articol de Alexandra Neacșu|28 octombrie 2019

Nu mai rețin ce făceați atunci, cel mai probabil citeați ceva; ceea ce țin minte, însă, și acum este uimirea mea, uimirea față de felul atât de simplu în care stăteați acolo, în curte, parcă de o veșnicie și parcă numai ce vara trecută ne despărțisem, iar acum ne întâlneam din nou. Brusc, Teatrul coborâse de pe scenă și venise cu mine în vacanță! Iar eu, un copil de 10 ani, treceam cu ochii mari de mirare și cu mâinile pline de bagaje ca să-mi ocup camera, neputând să-mi închipui cum avea să fie să te întâlnești tot timpul la micul dejun și înainte de culcare cu Teatrul însuși, care să-ți povestească câte și mai câte și care să imite broasca sau motocicleta, doar ca să strârnească râsul celor câțiva copii și mai mici decât mine! Neputând să-mi închipui nici că aveam să scriu peste 20 de ani aceste cuvinte.

Același zâmbet din tot sufletul trona și din fotografia ce stătea sprijinită de lemnul crucii… aceeași bucurie de a bucura, dar ce era și mai de neînchipuit, era straniul, dar minunatul sentiment că prezența plină de zâmbet era acolo, tot acolo. Nicio legătură cu somnul liniștit ce ședea alături, nicio legătură în ciuda lui! Nicio senzație de absență. Simțeam atât de mult din tot ce știam despre doamna Tamara în jur, încât nu puteam asocia în niciun fel imaginea! Cu toate astea, oamenii treceau pe rând, dând ocol, poate nebăgând de seamă asta… Puțini! Extrem de puțini! Inadmisibil de puțini! Mulți oameni simpli, și ei în vârstă, dintre cei care vă urmăreau la televizor cu ani în urmă, apoi familia și câțiva actori. Câțiva. Câțiva din atâția – și nu vorbim de cei mulți, care într-adevăr nu mai sunt, ci de cei care deși sunt… nu sunt! Care nu trebuie să fi jucat împreună, nu trebuie să fi ținut neapărat legătura, ci care, tineri sau în plină maturitate, iubesc Teatrul și, iubindu-l, respectă tot ce are sau a avut el! Care, din respect, sunt alături! Și sunt alături pentru că respectul nu înseamnă ceva rece, lipsit de căldură sufletească, ci înseamnă înainte de toate un suflet deschis și sincer!

Acum știu că mi-ați spune că nu mai sunt cei de altădată, că mai bine așa, dar eu știu că e nedrept la câtă lume s-a bucurat de sufletul dumneavoastră aducător de bucurie, să nu-și întoarcă privirea măcar pentru câteva momente, ca mulțumire pentru ce le-ați dăruit, pentru ce au primit fără a cere nimic în schimb. O meritați!

Nu știu de ce, cu câteva zile bune, chiar săptămâni înainte de data aceea… 15.X.2019… vă pomeneam în minte aproape în fiecare zi și de fiecare dată cu aceeași forță de avalanșă! Mă urmărea un gând, o frază pe care mi-ați spus-o ultima dată când v-am văzut. Aproape în fiecare zi, lovindu-mă de oameni gata oricând să te uimească prin fapte „demne” de neîncredere, gata oricând să facă altfel decât au zis sau sa zică altfel decât ar face, gata oricând să te ajute dacă știu exact când urmează să îi ajuți tu pe ei, dacă nu, să știe să nu te ajute, o lume gata oricând să se destrame cu zâmbetul pe buze și în necunoștiință de cauze sufletești, de fiecare dată dădeați buzna în mintea mea, ridicându-vă încet de pe scaun, cu grijă, sprijinind un baston, în cabina teatrului, cu rochia neagră și perle la gât, cu o distincție de mare doamnă care nu știe decât pentru ea însăși asta, și în urma urărilor mele de sănătate, precipitate și emoționate, ați ridicat ochii spre mine și cu o privire ce avea siguranța absolută a ceea ce avea să zică, ați spus: „Liniște! Liniște, mamă… liniște să ai! Dacă ai liniște, ai totul…”

N-a fost un sfat, n-a fost o urare… a fost o realitate vie, întrupată în fața mea în acel moment, o realitate a puterii pe care o are liniștea, mai presus de toate. Însă nu o putere de a opri lucrurile în loc și a te retrage într-o margine de unde nu se mai vede și nu se mai aude nimic, nu o liniște-ascunziș! Ci o liniște-izvor, sursă forței de a trece prin tot, prin temeri și suferințe, și a merge înainte! O liniște-rugăciune, cea mai puternică liniște existentă, care odată învăluindu-te, nimic din această lume nu te mai poate atinge! Nici măcar moartea! Asta ați spus! Această liniște am trăit-o în privirea dumneavoastră și trăind-o atât de vie în fața mea, a rămas în mine. Și fără să vreau, ca și în ultimele săptămâni, va văd ridicându-vă încet de pe scaunul din cabină de fiecare dată când ceva este pe punctul de a mă dezamăgi. „Liniște! Liniște, mamă…” Și apoi merg înainte.

Când traversam holul lung cu camere de-o simplitate aproape monahală din acea casă de munte, nu știam încă nimic din toate astea. Știam doar că ne-ați rugat când mergem în oraș să vă cumpărăm niște vișine ca să faceți dulceață. Mai știam că mă îndrăgosteam din ce în ce mai mult de teatru. Și mai știam că trebuia să trec în vârful picioarelor pe hol după-amiaza, ca să nu vă deranjez când vă retrăgeați în cameră, pentru că ușile erau cu geam și se auzea totul. Și trecerea în vârful picioarelor, tocmai din această cauză, se umplea de fiecare dată de emoție, imaginația mea de copil transformând lumea de dincolo de acea ușă într-o lume magică! Și asta zi după zi, până când „lumea magică” de dincolo de ușă s-a îndurat de emoția și curiozitatea fără margini a unui copil și s-a lăsat ușor dezvăluită de razele puternice ale apusului, care în acea amiază au străpuns întreaga cameră, ajungând până la geamul ușii. Deși opac și acoperit de sus până jos cu o perdeluță albă, încrețită pe șine subțiri de metal, geamul a fost nevoit să-și părăsească postul de santinelă de neînduplecat și să descopere privirii mele înghețate umbra doamnei Tamara, stând nemișcată lângă fereastra camerei ei inundată complet de lumină și având parcă ceva în mâini. Ochii mei de copil, imenși de atâta uimire, nu voiau să părăsească umbrele acelea misterioase, fiind convinsă că era ceva ce nu-i e dat oricui să vadă! Și rămânând fascinată în fața ei, de dincolo de geam, încet, încet, începu să se audă vocea ei. Cuvinte care deveniră fraze, care deveniră replici și monoloage și care deveniră, apoi, în amintirea mea de copil, cel mai magic moment pe care Teatrul mi l-a dăruit vreodată! În mijlocul verii, în camera ei de la munte, nemișcată în fața ferestrei, doamna Tamara repeta! Erau acolo numai ei, amândoi: ea și cu Teatrul! Stăteau de vorbă, privind apusul. Și ce bine se simțea Teatrul acolo, în încăperea și în preajma ei! Era la fel de fascinat și el cum eram și eu!

Acum dincolo de o altă ușă prin care trec razele apusului, cu siguranță doamna Tamara face același lucru. Repetă! Și asta va face întotdeauna. Iar într-un colț, Teatrul va sta și-i va zâmbi!

19
/03
/24

Nominalizat în acest an la Women's Prize for Fiction, romanul „Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul” de Mirinae Lee, o coreeancă mutată în SUA, spune povestea teribilă a unei femei evadate din Coreea de Nord.

18
/03
/24

Proiectul „Întâlnirile Teatrul azi la Masca” iniţiat de revista Teatrul azi, în parteneriat cu Teatrul Masca din Bucureşti şi cu susţinerea UNITER, continuă seria de discuții profesionale cu a doua masă rotundă dedicată, de această dată, dramaturgiei românești.

18
/03
/24

În contextul celebrării a 20 de ani de existență, Centrul Național al Dansului București (CNDB) extinde Ziua Internațională a Dansului pe durata întregii luni aprilie.

15
/03
/24

Cea de-a cincea ediție a Festivalului Filmului Palestinian, organizată de Centrul Cultural Mahmoud Darwish, sub patronajul Ministerului Culturii din Palestina și al Ambasadei Statului Palestina în România, se va desfășura între 18 și 21 aprilie la București și pe 28 aprilie la Cluj-Napoca, cu o nouă direcție artistică și o prezentare a cinematografiei palestiniene ca un Cinema of Existence.

14
/03
/24

Unul dintre cei mai importanți regizori europeni, cunoscut pentru abordarea sa contemporană a pieselor clasice și montările provocatoare din punct de vedere politic și social, Thomas Ostermeier montează pentru prima dată un spectacol în România.

14
/03
/24

Astăzi, pe 14 martie, se împlinesc trei ani de la moartea ei, la Paris, în 2021, atunci când Covidul făcea ravagii și oprise lumea în loc. Avea aproape 90 de ani.

13
/03
/24

În perioada 12-15 martie 2024, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București organizează cea de-a XXV-a ediție a Ușilor Deschise, în cele două sedii ale sale, din Str. Matei Voievod nr. 75-77 și Str. Tudor Arghezi nr. 3b.

13
/03
/24

Gabriel Bebeșelea, unul dintre cei mai bine cotați dirijori români peste hotare, aplaudat în prestigioase săli de concerte ale lumii, ca Auditorium-ul din Barcelona, Musikverein – Viena sau Sala Ceaikovski – Moscova, apreciatul violonist Alexandru Tomescu și vioara Stradivarius Elder-Voicu pe care are privilegiul de a interpreta, și un program dedicat integral lui Mozart definesc un eveniment de neratat la Sala Radio.