Cine sunt eu în relaţie cu tine, pe care te iubesc dar adesea abia te cunosc? Cum se modifică percepţia asupra realităţii în funcţie de ce reuşim să înţelegem fragmentat din ea? O poveste despre ceea cine suntem şi ce devenim în funcţie de ceea ce (nu) ştim, în relaţiile noastre.
Un articol de Cristina Enescu Aky|28 iulie 2023
O parabolă orientală spune că privim și înțelegem viața ca și cum am privi din spate țesătura unui covor mare, cu un model complex și colorat: înțelegem anumite fragmente de structuri, culori și desene, dar nu și modelul complet, designul integral – acesta e complet vizibil și inteligibil doar din partea cealaltă, de pe fața covorului. Această perspectivă, însă, o are doar Dumnezeu – care spectacolul regizat de Claudiu Goga la Teatrul Metropolis (pe un text de Mimi Brănescu) ia forma realității de după realitate.
Asta este imaginea pe care mi-a amintit-o acest spectacol, care curge lin (prin prisma fluidității cu care joacă și se povestesc Vlad Zamfirescu și Mirela Oprișor) dar și multiplu tumultuos – așa cum evoluează povestea în mintea fiecăruia dintre ei și în relația lor.
„Întâi de toate, textul TREBUIE citit ca o poveste despre părinți și copii. Sau mai exact ca o poveste despre părinți, copii și Dumnezeu. Un Dumnezeu de a doua zi … cu felul lui ciudat de a aranja lucrurile” spune regizorul Claudiu Goga. Pare de fapt o poveste despre relații – cea de cuplu, cea cu părinții (adesea cu episoade mult timp nevindecate și răni care se perpetuează apoi în alte relații), cea cu sine însuși, apoi cea cu Dumnezeu sau destinul sau cum vreți să spuneți acelor părți din Viață pe care nu le înțelegem. E și despre legătura dintre cine suntem în relația cu cei pe care îi iubim și cine suntem în forul nostru interior, cu temerile, emoțiile și poveștile din mintea noastră (care adesea sunt doar inspirate din realitate și nu o reflectă, pentru că perspectiva noastră este mereu limitată, punctuală, subiectivă).
Dumnezeul de a doua zi e cel de După – indiferent că acest „după” e ziua de mâine sau o altă realitate – când înțelegerea ceea ce trăim azi se modifică, crește, se lărgește. Asta uneori doare visceral, schimbă lumi și destine, dar e parte din firea lucrurilor.
În acest spectacol Vlad Zamfirescu prăjește cartofi (pe care îi îneacă ulterior în sare) ca și cum ar fi cel mai firesc, cel mai important dar și cel mai nesemnificativ lucru din lume. De fapt, în banalitatea (aparentă) a cotidianului se ascund multe chei ale viitorului, indicii despre noi înșine și despre viață, pe care de multe ori nu le înțelegem deși sunt în fața nasului. Vlad Zamfirescu prăjește așadar cartofi și deapănă dulce-amar, emoționant-hilar, autoironic-ingenuu, cum a trăit povestea de dragoste și apoi cum s-a sfârșit aceasta, din perspectiva lui, cu o detașare aparentă și emoții neostentative dar palpabile.
Mirela Oprișor e zâmbitoare, emanând o tihnă amintind de celebrul refren al trupei ABBA, „there’s no hurry anymore when all is said and done” („nu mai e nicio grabă atunci totul a fost spus și făcut”). În ciuda faptului că uneori istorisirea ei cunoaște momente dramatice, schimbătoare de destin, ea e întruchiparea unei liniști cumva stranii, chiar dacă impregnată adesea de emoții profunde– a cărei cheie o înțelegem abia la sfârșitul spectacolului.
„Dumnezeul de a doua zi” e genul de spectacol care are toate șansele să îți lase mult timp o amintire și un gând. E despre poveștile din și dintre noi, din relațiile noastre, cele pe care ni le spunem noi înșine și cele care se întâmplă de fapt, despre cum nebănuite și adesea inimaginabile sunt meandrele și metamorfozele iubirii (care ia uneori forme stranii, chiar absurde, dar rămâne, totuși, Iubire). Acest Dumnezeu „de după” e scenariul complet al poveștii vieții din spatele episoadelor punctuale pe care noi abia reușim să le înțelegem. Iar „artificiul” scenografic prin care, la final, devine oarecum vizibilă (sau mai degrabă inteligibilă) perspectiva acestei De-a doua zi, este pe cât de simplu, aproape ingenuu, pe atât de percutant și de impact.
Datorită (sau în ciuda – depinde de perspectivă) a finalului neașteptat, care schimbă retroactiv toată narativa, e un spectacol realmente frumos prin emoția poveștii, sinergia celor doi actori și prin răsturnarea de situație finală ce schimbă retroactiv înțelesul întregii istorii. Ieșind din sală, e foarte posibil să rămâi cu o varietate de gânduri despre propriul mod de a înțelege și manifesta iubirea, egoismul, generozitatea.
*
DUMNEZEUL DE A DOUA ZI
de Mimi Brănescu
Regia: Claudiu Goga
Distributie: Mirela Oprișor și Vlad Zamfirescu
Teatrul Metropolis
