Ziarul Metropolis vă propune o nouă rubrică – După 1989 – în care încercăm să vedem cum au trăit intelectualii români răsturnarea comunismului (în decembrie aniversăm – deja! – 30 de ani de la Revoluţie) şi cum au întâmpinat ei zorii noii libertăţi.
Un articol de Andrei Crăciun|15 august 2019
Am selectat pentru dumneavoastră câteva pagini din Jurnal. Ultimele caiete, de Doina Cornea (care s-a săvârșit în primăvara anului trecut, la 89 de ani), carte publicată la editura Fundația Academia Civică, în anul 1999. Iată.
-
În care Doina Cornea constată inexistența literaturii de sertar
Cluj, la 8 decembrie 1997
Mă gândesc uneori la scriitorii noștri contemporani (la cei trecuți prin comunism)… Întreaga societate se aștepta, în 1989, la deschiderea „sertarelor”. Ele s-au deschis și… erau aproape goale! De ce? Pentru el odată intrat în Uniune – în cadrul căreia existența îi era de bine, de rău asigurată -, scriitorul român era în continuare mult mai interesat să publice decât să scrie ceea ce gândește și simte cu adevărat (fie și numai pentru sertar!); mai interesat, așadar, de renume, nu de conștiință; de aparență decât de esență. Tot din acest motiv, scriitorii la care mă refer nu au reușit să facă o literară mare (roman, proză). Ceea ce au putut publica acomodându-se cenzurii, nu au fost decât palide rostiri șoptite ale unor șocante stări de fapt, evocări ascunse sub camuflajul unei nesfârșite sporovăieli pseudofilofozico-alegorice. Nu a fost, de fapt, decât o formă de compromis sub această îndoielnică stratagemă.
-
În care Doina Cornea revede filmul Iisus din Nazaret
Cluj, la 22 iunie 2007
Revăzut filmul lui Zeffirelli: Iisus din Nazaret. Isus, sublim realizat. Dar m-a impresionat și interpretarea lui Iuda. Cât regret și câtă iubire disperată trebuie că a simțit Iuda în ultimul său ceas! E ceea ce ne sugerează regizorul. Dar e și sentimentul meu. Nu pot cred că acea amară, sfâșietoare, insuportabilă căință să nu-l fi izbăvit totuși… Uneori, mi se întâmplă să mă rog pentru Iuda, pentru sufletul chinuit al lui Iuda.
-
În care Doina Cornea își evaluează disidența la comunism
Cluj, la 28 februarie 2008
La final de transcriere a Jurnalelor și a ultimelor însemnări sporadice, constat că au existat multe încercări din partea mea de a realiza ceva în viață (încercări mai mult sau mai puțin izbutite, dacă nu chiar neizbutite), și, în aceeași măsură, de a mă realiza ca ființă umană. Astfel au fost muzica, pictura, scrisul, profesia, iubirea (cu chipul ei luminos și cu cel al trădării), viața de familie (așa cum a fost), chiar și politica. Din acest lung șir de încercări, cred că niciuna nu s-a adeverit a fi fost performantă, deși toate au contribuit la modelarea simțământului meu existențial.
Azi, îl pot defini cu mai multă acuitate acest simț interior atât de vag, dar care uneori suna ca o chemare cvasimistică. L-aș numi instinctul mântuirii (…).
Disidența mea, mă gândesc, ca pledoarie pentru adevăr, într-o lume a minciunii și nedreptății, a fost poate răspunsul meu – după atâtea încercări neconcludente – cel mai adecvat pe care am găsit să-l ofer acelei nostalgii a mântuirii. O voce lăuntrică mă dojenea mereu că nu aveam voie să îngrop darul care mi-a fost dat – fie el cât de mic…
Mă gândesc uneori la scriitorii noștri contemporani (la cei trecuți prin comunism)… Întreaga societate se aștepta, în 1989, la deschiderea „sertarelor”. Ele s-au deschis și… erau aproape goale! De ce? (Doina Cornea)
