„Elysium“, cu Matt Damon şi Jodie Foster în distribuţie, este o alegorie SF cu buget mare, dar cu restanţe la originalitate. Şi cu o apetenţă exagerată de a manipula emoţional. Filmul pare a confirma criza blockbusterelor.
Un articol de Ionuţ Mareş|15 august 2013
CRONICĂ DE FILM Faptul că aproape prin fiecare superproducţie Hollywoodul se încăpăţânează să salveze lumea nu mai e de mult o surpriză. Trebuie s-o facă şi pe asta cineva. Până la urmă, marii producători sunt în primul rând afacerişti („traficanţi“ de divertisment şi de vise) şi, ca atare, profitul este esenţial.
Este un pact pe care marele public pare să-l fi semnat în cunoştinţă de cauză şi ale cărui urmări nu ar trebui să-i producă regrete.
Problema se iveşte când partea care oferă „serviciile“ nu respectă în totalitate termenii înţelegerii şi alege calea cea mai uşoară, drumul bătătorit. Însă „consumatorul“ îşi dă seama când este păcălit, chiar dacă simţurile i s-au tocit de la an la an, iar pretenţiile sale par să fi scăzut.
Câteva din blockbusterele verii, în care s-au aruncat sute de milioane de dolari, s-au dovedit eşecuri lamentabile. Sau, în traducere, investiţia nu a fost nici pe departe amortizată: „After Earth“, „White House Down“, „The Lone Ranger“, „Pacific Rim“, „R.I.P.D“. Poate le ştiţi, au rulat şi pe la noi. Abia un „World War Z“ a ieşit uşor pe plus, şi asta datorită probabil faimei lui Brad Pitt. Salvarea ar putea veni spre final de an, când vor fi scoşi la bătaie aşii din mânecă: filmele de Oscar.
Explicaţia pentru rateul marilor proiecte, care abundă în efecte speciale, pare simplă, cel puţin în cuvintele lui Kathryn Arnold, producătoare şi specialistă în industria hollywoodiană. Într-un interviu recent pentru France Presse, ea acuza mediocritatea şi faptul că, în încercarea de a atrage un public cât mai numeros, studiourile consideră că trebuie să simplifice poveştile şi să înmulţească scenele de acţiune.
Steven Spielberg însuşi, unul din părinţii legitimi ai blockbusterului, anticipa încă din iunie o gravă criză a sistemului actual de producţie.
Iar „Elysium“, care are în distribuţie nume precum Matt Damon şi Jodie Foster, pare să se încadreze în descriere. Cu un buget de peste 100 de milioane de dolari, filmul sud-africanului Neill Blomkamp, cel care dăduse lovitura în 2009 cu „District 9“, intră de vineri şi în cinematografele din România, inclusiv la IMAX, după un weekend de debut nesatisfăcător în SUA: încasări de „doar“ 30 de milioane de dolari.
Probabil că producătorii îşi vor scoate într-un final banii. Însă nu va ajuta filmul să se impună printre reuşitele anului. Şi asta pentru că principalul lucru prin care se remarcă „Elysium“ este lipsa originalităţii, deşi propune o „extravaganţă“: refuzul de a folosi tehnica 3D.
Nu previzibilitatea scenariului deranjează, ci mijloacele banale de tratare a poveştii. Coordonatele narative sunt ultracunoscute: cândva în viitor (anul 2154), într-un etern peisaj postapocaliptic, un băiat cuminte şi bine făcut, dar cu antecedente de răufăcător (Matt Damon), încearcă să elibereze populaţia de pe Pământ, ţinută în sărăcie şi semi-sclavagie de o castă a superbogaţilor care s-a izolat într-o lume fără boli pe un fel de staţie spaţială, al cărei ministru al apărării este o femeie (Jodie Foster).
Deşi, iniţial, aventura sa are resorturi pur personale, egoiste (viaţa îi este în pericol, iar salvarea nu i-ar putea veni decât de pe „planeta“ bogaţilor), în final Max se pune în slujba întregii umanităţi.
Dialoguri terne, acţiune confuză
Nu trebuie o perspicacitate ieşită din comun pentru a vedea unde „bate“ regizorul- scenarist cu alegoria sa SF: lumea artificială a celor înstăriţi poate fi America (proprietăţile de pe spaţia spaţială seamănă de altfel cu cele californiene – piscină, gazon, palmieri şi tot tacâmul), iar „imigranţii“ care aspiră la firimituri din bogăţie sunt, de ce nu?, mexicanii (protagonistul are origini latino-americane).
Asta este tema generală, social-politică, la modă în dezbaterile actuale: discrepanţa tot mai mare dintre săraci (cei mulţi) şi bogaţi (cei puţini). Pe lângă ea se extind o serie de alte teme universale, secundare: iubire, sacrificiu, prietenie, dorinţa de mărire.
Formal, Neill Blomkamp şi producătorii par să opteze însă pentru ceea ce consideră a fi cele mai sigure căi, fără a-şi asuma riscuri. Personajele sunt schiţate rapid, din una-două trăsături esenţiale, şi rămân la acest stadiu tot filmul. Firul narativ este linear, fără surprize, piste false sau twisturi.
Dialogurile nu strălucesc, iar umorul este aproape absent – „Elysium“ se ia mult prea în serios. Nu există timp şi spaţiu pentru atmosferă, totul este redus la reprezentări nu foarte solicitante. Şi la acţiune, acţiune, acţiune (scenele de luptă corp la corp sunt, pe alocuri, ininteligibile).
E adevărat, bunăstarea aseptică a vieţii de pe staţia spaţială este spectaculoasă la nivelul imaginii, păcat însă că Blomkamp nu arată mai mult din această lume. În schimb, viaţa pe Pământ împrumută clişeele felului în care Hollywoodul s-a obişnuit să redea existenţa în ghetouri: gunoaie, sărăcie, oameni pe străzi sau în locuinţe insalubre. Singura diferenţă este că acum, adică în 2154, paza este asigurată prin roboţi şi navete zburătoare.
Însă chiar şi un astfel de deficit de imaginaţie ar putea fi trecut cu vederea (mai ales într-o proiecţie senzorială la IMAX), dacă nu ar exista încercările facile ale lui Neill Blomkamp de a manipula emoţional cu orice preţ. Nu doar că protagonistul află că mai are câteva zile de trăit, dar ajunge în postura de a fi nevoit să aibă grijă de o femeie (prietena sa din copilărie) şi de fetiţa acesteia, bolnavă de leucemie.
Adăugaţi numeroasele scene în ralanti (tehnică aparent inepuizabilă la Hollywood) şi muzica pretins lacrimogenă, şi aţi obţinut reţeta perfectă a convenţionalului.
INFO
Elysium (SUA, 2013)
Regia: Neill Blomkamp
Cu: Matt Damon, Jodie Foster, William Fichtner
Rating: ●●○○○
Ionuţ Mareş, autorul cronicii,
este şi colaborator al blogului
de film şi cultură cinematografică
