Spectacolul de la Teatrul Mic, Legături primejdioase, în regia lui Cristi Juncu, ne invită nu doar să redescoperim un roman celebru, Liaisons dangereuses de Choderlos de Laclos, ci mai ales să savurăm, din perspectivă contemporană, o temă clasică: dialogul dintre dragoste şi raţiune (…)
Un articol de Andreea Nanu|17 aprilie 2019
„Marchiza de Merteuil : În final se aplică un singur lucru: câștigi sau mori.
Vicontele de Valmont: Așadar, da sau nu? De tine depinde, desigur.
Mă voi limita să remarc că un răspuns negativ
va fi interpretat ca o declarație de război.
Un singur cuvânt, atât trebuie.
Marchiza de Merteuil: Război.”
E dificil să scrii despre înfrângerile dragostei atunci când toată lumea – mai ales în epoca exaltat romantică în care trăim – se așteaptă să-i etalezi victoriie, strălucirea, rafinamentul, înțelepciunea, acel mister care o face să fie mai puternică decât moartea. Fiindcă iubim (și) ca să uităm de moarte. Sau încercăm să o provocăm, ca în filmul lui Bergman, la o partidă de șah. În speranța că vom câștiga (puțin timp).
Spectacolul de la Teatrul Mic, Legături primejdioase, în regia lui Cristi Juncu, ne invită nu doar să redescoperim un roman celebru, Liaisons dangereuses de Choderlos de Laclos, ci mai ales să savurăm, din perspectivă contemporană, o temă clasică: dialogul dintre dragoste și rațiune, relația complicată dintre intelect și sensibilitate, raporturile de putere dintre sexe în încercarea lor de a trăi unul dintre cele mai puternice, râvnite dar și evanescente stări de grație: îndrăgostirea. Explorarea acestor Legături devine o incursiune incitantă în logica exterioară a mecanismelor societății dar și o descindere periculoasă în labirintul interior, solicitantă atât pentru actori cât și pentru spectatori, dată fiind lungimea spectacolului și dimensiunea sa psihologică.
În romanul lui Laclos, la fel ca și în această dramatizare modernă a lui Cristopher Hampton, tradusă de Irina Velcescu, dragostea ne e înfățișată ca stare de asediu, un rafinat război de gherilă manevrat cu intensitate erotic-ludică și cu o sadică forță a inteligenței de protagoniștii „partidei de șah”, Marchiza de Merteuil (Diana Cavallioti) și Vicontele de Valmont (Florin Piersic Jr.). De altfel, prologul este o sugestivă captatio benevolentiae, în care Azolan, interpretat de Ionuț Vișan, face glume despre primul Om și prima Dragoste, situând cumva în afara cronologiei o temă care fascinează tocmai prin aceasta: dragostea ca motor generator, ca obsesie ce revine, reinventându-se cu fiecare epocă, cu fiecare realitate pe care o traversează, cu fiecare „actor” care încearcă să-și intre în rol. Și să convingă.
Cu detaşare săgalnică, cu sensibilitate și umor, Ionuț Vișan creează atmosferă, completând-o pe aceea care ne întâmpină deja în sală, prin decor și muzică. Cristina Milea și Cezara Negoescu își arată întreaga măsură a imaginației, prin costumele originale și scenografia plină de „surprize”, care încântă estetic şi reușește prin detalii să dea impresia de amplitudine, de profunzime într-un spațiu restrâns, sugerând permanent legătura dintre mai multe lumi.
Suntem în lumea lui Laclos, într-o rafinată curte interioară, într-o grădină la crepuscul, invadată de inflorescente exotice și triluri, în compania unor doamne din înalta societate care se desfată cu tabieturi inocente: jocuri de cărți (impudice) și intrigi amoroase. Suntem și într-un posibil paradis în care ni se amintește că, oricât de complicați și în pas cu timpurile am încerca să fim, în noi se zbat aceleași vechi pasiuni care i-au animat (le-au dat viață) și exilat (făcându-i să piardă viața pentru care fuseseră inițial creați) pe Adam și Eva. Suntem, de fapt, în lumea noastră, pe care acest spectacol o oglindește cu finețe, cu inteligență și umor, dar și cu un dramatism care spulberă, adeseori brutal, alveolele de seducție și senzualitate, aducându-ne cu picioarele pe pământ, lucid și rece.
Muzica semnată de Ada Milea se împletește omogen în trama textului, punctează secvențele de joc și dialogurile, ca inserții ale unei sensibilități moderne într-o partitură clasică, punându-i în evidență savoarea, nuanțele secunde. Prin suita de minisonguri auzim ce nu se spune, ghicim lucruri care nu ni se arată, imaginația fiind permanent stimulată de acest du-te vino între planurile spectacolului.
De ce tocmai dragostea i-a făcut pe oameni să fie alungați din paradis? Azolan strecoară cu înțelepciune de Pateric o sugestie: plictisul. Adam și Eva descoperă dragostea ca joc, ca posibilitate de cunoaștere. Urmașii lor însă citesc totul în logica pervertită, își pierd inocența și o transformă în joc de putere, în mecanism de manipulare. Valmont și Madame de Merteuil par și ei să vrea să scape de plictis căutând un joc nou, folosindu-i ca piese pe cei din anturaj: Madame de Volanges (Ana Bianca Popescu) cu fiica ingenuă Cecile de Volanges (Silvana Mihai), mătușa Vicontelui, Rosemunde (Rodica Mandache) și casta ei însoțitoare Madame de Tourvel (Alina Rotaru), naivul pețitor Danceny (Cezar Grumăzescu).
Interesant este că toate aceste personaje-pioni consimt, fiecare în felul lui, să fie folosite în jocul seducției. Sunt victime colaterale ale celor doi temuți oponenți, Valmont și marchiza de Merteuil, dar și fascinați de propria lor forță de seducție pe care punctele de inflexiune din partida celor doi îi fac să și-o descopere. Inocenții nu sunt nevinovați.
Tuturor li se aplică acel misterios „je est un autre”. Cecile apelează la serviciile lui Valmont pentru a-și purta corespondența secretă cu Danceny, dar cedează și avansurilor Vicontelui, din curiozitate, din cochetărie, din nevoia de a-și vedea confirmată feminitatea. Vicontele o ajută s-o descopere pe cealaltă Cecile. Silvana Mihai aduce farmec și feminitate celor două ipostaze ale ei, conturând fiecăreia o personalitate credibilă, un colorit aparte al stărilor interioare, al trecerilor de la inocență la plenitudine și exaltarea erotică. Dacă lipsa de inițiere a Cecilei îl face pe Valmont să o considere un caz nedemn de reputația lui, lucrurile își schimbă centrul de greutate în relația cu madame de Tourvel.
Alina Rotaru portretizează, prin apariţia statuară în costumul rigid ca o armură, prin expresia sobră și distantă, femeia intangibilă. Castă și virtuoasă, sinceră în credința care o leagă de soț și instituția căsătoriei, ea cultivă distanța ca pe o formă paradoxală de apropiere. Limbajul ei e la fel de impregnat de dragoste, doar că se face auzit pe o frecvență mai înaltă, care se cere a fi descifrată cu răbdare și rafinament. Așadar, ea va deveni cel mai răvnit trofeu, demn de imaginația lui Valmont. Acest Valmont care se dedublează cu plăcere histrionică, dar sub armura unui calm rece și calculat. El arde ca o flacără de iad, înghețată; pasiunea pe care o simte și pe care o exercită în sexul opus nu îl atinge, el rămânând un ins izolat, ros de o neliniște care-l poartă de la o cucerire la alta, incapabil să guste din plăcerea statorniciei. Are doar iluzia ei, însă numai pentru scurtul interludiu al legăturii cu Madame de Tourvel. Singura care i se oferă cu sinceritatea exuberaței și a sacrificiului asumat. Singura care va plăti cu moartea alegerea ei.
Florin Piersic Jr. creează un Valmont fermecător, sigur pe el, savurând puterea pe care-o emană asupra celor din jur și prin care-i subjugă manipulator, ca un îmblânzitor de șerpi. În prezența „egalei” lui își abandonează peruca și masca, îngăduindu-și să fie el însuși. Dar pe adevăratul sine, Valmont nu-l cunoaște. Îl va descoperi (ca și „singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat”, Madame deTourvel), în moarte, după duelul cu Danceny. Da fapt, nu știm cine îi dă cu adevărat lovitura de grație lui Valmont. Balanța pare să încline în favoarea Marchizei de Merteuil, fosta amantă, care-l supune tocmai prin faptul că i se refuză. În această logică, Valmont reacționează pavlovian, urmând dintr-o mecanică a sentimentelor fantasma femeii care i se sustrage forței de atracție, făcându-l să se simtă nesigur, vulnerabil.
Deși jocul amoros îl obligă la luciditate, Valmont oscilează interior. Florin Piersic Jr. redă cu sensibilitate inteligență, detașată și pasionată, această confuzie a sentimentelor, cu o perplexitate și o fragilitate care mi-a amintit de personajele lui Stefan Zweig. Diana Cavallioti este un interlocutor pe măsură, dovedește maturitate și forță, conducând jocul cu o impresionantă stăpânire de sine, dar și cu plăcerea momentelor de ezitare ale personajului, printr-o ușoară distanțare, o coloratură melancolică.
Declarația ei de război are o notă de curiozitate ludică dar și ceva din disperarea jucătorului care, îmbătat de succes, ridică miza până la ultima consecință. Va pierde totul, odată cu moartea lui Valmont (singurul prieten și confident) și scrisorile acestuia care deconspiră, de dincolo de mormând, adevărul. Însă ce șansă de supraviețuire are adevărul într-o lume construită pe aparențe, care se hrănește din jocul măștilor și al intrigilor?
Este interesantă această lume a „legăturilor”, construită de regizor cu multă atenție la text și detaliile jocului. Cuplurile „de forță” sunt completate de personaje care impresionează prin culoare și personalitate: Ana Bianca Popescu, o madame de Volanges vocală (care-și arată în spectacol și calitățile de soprană!), cu o mimică expresivă și un joc firesc care expune falsitatea, dedublarea, calculul meschin, indiferența față de realitățile sufletești; Beatrice Peter, o Emilie exotică, o curtezană care dă contrast și intensitate erotică jocului lui Valmont; Rodica Mandache, o venerabilă Rosemunde, simbolul lumii vechi, dar cu prospețimea unei sincerități, a unei compasiuni pe care i-o dau vârsta și experiența.
Spectacolul Legături primejdioase în regia lui Cristi Juncu va rămâne, cu siguranță, o piesă de rezistență în repertoriul Teatrului Mic: versatil, rafinat, modern, atent la complicațiile pe care lumea contemporană (și ritmul nostru de viață) le conferă unor subiecte de reflecție mereu actuale, tocmai fiindcă se înscriu în natura umană, într-o căutare care ne definește. Un spectacol care încântă estetic dar ne și dă de gândit, ca un mic avertisment, asupra adevăratei naturi a dragostei. Departe de a fi un sentiment printre altele, dragostea e fondatoare, în ea se concentrează umanitatea noastră. Nu îi putem declara război, precum Marchiza de Merteuil, fără a fi, dinainte, învinși.
…Veți avea însă de câștigat descoperind acest spectacol.
Foto: Legături primejdioase – Teatrul Mic
