De ce trebuie să-i mulţumim… prostiei? Aflăm de la Erasmus din Rotterdam, care a scris, acum mai bine de 500 de ani, „Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei”. Faimosul cărturar umanist s-a născut pe 28 octombrie 1466.
Un articol de Liliana Matei|27 octombrie 2015
Desiderius Erasmus din Rotterdam a dedicat cea mai mare parte a operelor sale problemelor religioase. Devine cunoscut, în 1500, printr-o colecție de proverbe și zicale latine și din Biblie, dar opera cea mai importantă este „Encomium moriae” sau „Laus Stultitiae” („Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei”). Scriitorul Stefan Zweig l-a numit „primul european conștient”.
Erasmus a luptat împotriva ignoranței, a superstițiilor și a structurilor autoritare tradiționale. Credea în necesitatea libertății spirituale. După moartea sa, în perioada Contrareformei, operele sale au fost înscrise pe Indexul cărților interzise prin hotărârile Conciliului de la Trent (1545-1563).
Mai jos sunt câteva extrase din „Elogiul nebuniei”:
„Prostia vorbeşte: Spune-se despre mine ce s-o spune (doar ştiu cum este ponegrită ceas de ceas Prostia chiar de către proştii cei mai mari), totuşi numai eu împart bucurie zeilor şi oamenilor.”
„Aflaţi mai întâi că nu mă sinchisesc nici cât negru sub unghie de acei mintoşi care, doar fiindcă un om se ridică în slăvi pe el însuşi, îl acuză de neghiobie şi neobrăzare. Să-i zică ei nerod cât vor pofti, dar să recunoască măcar că asemenea purtare şade bine prostiei. Căci este oare ceva mai firesc decât ca Prostia să se preamărească singură şi să-şi cânte virtuţile? Cine m-ar putea zugrăvi aidoma cum sunt mai cu har decât eu însumi? Doar să nu se mai găsească vreunul care să susţină cum că m-ar cunoaşte el mai bine decât mă ştiu eu.”
„Uitaţi-vă la slăbănogii, morocănoşii şi necăjiţii ăştia care se apucă să studieze filosofia ori vreun lucru serios şi anevoios. Sufletul lor, necontenit tulburat de o mulţime de gânduri diferite, apasă asupra firii. Spiritul li se risipeşte în prea multe, seva vieţii seacă în ei şi de obicei îmbătrânesc înainte de a fi fost vreodată tineri. Dimpotrivă, nerozii mei, toţi rotofei şi durdulii, strălucesc de sănătate şi bunăstare, de parcă ar fi godaci de Acarnania. Şi beteşugurile bătrâneţii le-ar fi cu desăvârşire străine, de nu s-ar fi molipsit puţin de la înţelepţi. Dar omul nu este făcut să fie perfect fericit pe pamânt.
Încă un vechi proverb vine în sprijinul a ceea ce susţineam: «Doar prostia încetineşte scurgerea tinereţii şi alungă nesuferita bătrâneţe.» ”
„Mulţumirea de sine nu dă oare şi fericirea? Ei bine, pentru acest hatâr să-i mulţumiţi credincioasei mele Iubiri de sine. Ea îi împacă pe fiecare cu înfăţişarea, mintea, originea, starea, moravurile şi patria sa. Aşa ajunge irlandezul să se creadă mai fericit decât italianul, tracul decât atenianul, scitul decât locuitorul Insulelor Fericite. Cu adevărat grijulie această natură care, în ciuda numărului nesfârşit de daruri pe care le face muritorilor, ţine mereu dreaptă cumpăna pentru ca să nu primească unul mai multe şi altul mai puţine. Iar dacă vreunuia îi refuză unele din aceste daruri, îl fericeşte în schimb cu mai multă iubire de sine. Dar atunci cum mai pot fi aşa de proastă să spun că i-ar refuza ceva, când iubirea de sine este cadoul cel mai de preţ?”
„Căci sunt cu osebire două piedicile care se ridică în calea omului ce vrea să cunoască bine lucrurile: ruşinea, care îi întunecă sufletul, şi teama, care îi arată primejdia şi îl face să ocolească faptele mari. Iar prostia ne scuteşte de amândouă. Puţini sunt oamenii care îşi dau seama câte pot căştiga în schimbul ruşinii şi temerii. Poate unii văd mai degrabă cuminţenia ca pe o dreaptă cumpănire a lucrurilor. Dar plecaţi-vă, rogu-vă, urechea la mine şi credeţi-mă că nu poţi atinge nici pe departe această virtute, chiar de ai crede că o ai în cel mai înalt grad.
Mai întâi este neîndoios că toate lucrurile omeneşti au două feţe cu totul diferite, ca Silenii lui Alcibiade. Vă sare mai întâi în ochi una dintre ele, dar de întoarceţi medalia, albul se va face negru şi negrul alb, veţi vedea sluţenia în locul frumuseţii, sărăcie lucie în locul belşugului, gloria în locul infamiei, neştiinţa în locul cunoaşterii. Puterea vă va părea nevolnicie, josnicia nobleţe, tristeţea veselie, hatârul osândă, ura prietenie. Lucrurile se vor preface în fiecare clipă sub ochii voştri, după partea din care le priviţi.
Veţi zice poate că devin prea filosofică. Ei bine, am să fiu mai limpede.
Nu este regele în ochii tuturor un muritor putred de bogat şi atotputernic? Dar dacă în sufletul său nu-şi află locul nicio însuşire mai de soi, dacă nu dă doi bani pe tot ce are, nu este el oare un nevoiaş? Dacă îl stăpânesc patimi josnice, nu este el mai ticălos decât cel din urmă sclav? Şi la fel se poate raţiona asupra tuturor celorlalte lucruri de pe lumea asta, aşa că nu vom mai lungi vorba.”
„Şi la urma urmei de ce n-aş zice lucrurilor pe nume, aşa cum îmi stă în fire? Spuneţi-mi cumva dacă forţa, capul, pieptul, mâinile, urechile, oricare dintre aceste părţi onorabile ale corpului, aduc pe lume pe zei ori pe oameni? Cu niciun chip. Mădularul care serveşte la perpetuarea speciei umane este atât de caraghios şi de ridicol încât nici nu l-am putea numi fără a izbucni în râs. Şi totuşi, el, şi nu numerele lui Pitagora, este izvorul sacru din care se trage viaţa tuturor fiinţelor.
Şi mai spuneţi-mi cinstit care muritor şi-ar băga capul în jugul căsniciei, dacă ar judeca mai întâi neajunsurile la care se expune? Ce femeie ar ceda avansurilor unui bărbat dacă ar cu- geta mai bine la primejdiile şi durerile facerii sau la chinul creşterii plozilor? Şi, fiindcă viaţa voastră se datorează căsătoriei, asupra căreia veghează credincioasa mea Nebunie, gândiţi-vă câte îmi datoraţi! În plus, odată ce o femeie a trecut deja prin tot acest calvar, l-ar mai lua ea de la capăt dacă buna mea prietenă, zeiţa Uitării, n-ar primi-o sub aripa ei? Spună Lucreţiu orişice, nici măcar Venus nu poate pune la îndoială că, fără zeiescul meu sprijin, întreaga sa putere ar fi stearpă.”
„Nu-i oare copilăria, prima vârstă a omului, cea mai veselă şi mai plină de farmec dintre toate? Copiii sunt iubiţi, sărutaţi, îmbrăţişaţi, dezmierdaţi, îngrijiţi. Nici chiar pe un duşman în timpul războiului nu-l rabdă inima să nu le sară în ajutor. Şi de ce? Pentru că, de la naştere încă, natura, această mamă grijulie, i-a învăluit în prostie, care merge la inima părinţilor, le alină caznele şi atrage asupra pruncilor bunăvoinţa şi ocrotirea de care au nevoie.
Şi vârsta care urmează copilăriei ce cusur are? Cine nu se înghesuie să-i netezească drumul şi să-i dea o mână de ajutor? Şi cui se datorează farmecele ei, pentru care este iubită de toţi, dacă nu mie? Eu alung din calea tinerilor nesuferita înţelepciune şi le deschid poarta plăcerilor. Şi, ca să nu credeţi că vă torn braşoave, ia închipuiţi-vă că tinerii au ajuns oameni în toată firea, pe care viaţa şi învăţătura i-au înţelepţit: acum frumuseţea începe să se veştejească, veselia se stinge, puterile se împuţinează, farmecele se duc. Cu cât nu vor să ştie de mine cu atât viaţa le întoarce spatele până când se trezesc ajunşi la încovoietoarea bătrâneţe, care nu se împacă nici cu ea însăşi, nici cu ceilalţi.
Şi desigur niciun muritor n-ar putea îndura bătrâneţea, dacă trista soartă a omenirii nu m-ar îndupleca să-i mai vin o dată în ajutor. Asemenea zeilor cântaţi de poeţi care, atunci când muritorii sunt pe cale să-şi dea ultima suflare, le uşurează chinul prin vreo metamorfoză, şi eu îi schimb pe bătrânii ajunşi cu un picior în groapă şi îi întorc, pe cât îmi stă în puteri, la fericita vârstă a copilăriei.”
FOTO: wikipedia
