Erich Maria Remarque şi Marlene Dietrich s-au cunoscut la Veneţia, în 1937, şi, deşi relaţia lor s-a încheiat în 1940, au continuat să corespondeze până la sfârşitul vieţii scriitorului, în 1970.
Un articol de Alina Vîlcan|27 iulie 2021
„Spune-mi că mă iubești…” Erich Maria Remarque – Marlene Dietrich: Mărturii ale unei patimi (Editura Polirom, 2021) reunește scrisorile schimbate de Erich Maria Remarque și Marlene Dietrich într-un volum de colecție, realizat de editorii Werner Fuld și Thomas F. Schneider, din care am selectat unele dintre rândurile memorabile pe care scriitorul german i le-a trimis, de-a lungul anilor, celebrei actrițe.
St. Moritz, 13. 01. 1938
Iubită dulce, scrisorile tale au sosit. Sunt fericit și nefericit că le am. Fiindcă tu cu siguranță m-ai uitat între timp sau nu mă mai placi sau nu mă mai vrei – și poate că scrisorile nu mai sunt decât un fermecător și mare amurg, pe când soarele a asfințit deja. Amândoi avem niște nervi grozav de iuți și e greu să fim despărțiți mult timp.
St. Moritz, 02. 02. 1938
Poate că suntem despărțiți deja de prea multă vreme, poate că ne cunoaștem de prea puțin timp, poate că nimic nu e adevărat, poate că aud prea puțin despre tine și poate că totul nu e decât cealaltă față a lui Ianus, care se holbează la mine întunecat și solitar, iar eu nu trebuie decât să întorc capul și chipul pe care îl iubesc e din nou aici – blând, cu ochi adânci și buzele tuturor visurilor de tinerețe.
Click pe imagine pentru mai multe detalii despre „Spune-mi că mă iubești” (Polirom, 2021)
Porto Ronco, 04. 04. 1938
Suntem atât de asemănători – mereu simt ce urmează să-mi răspunzi. Trăim sub aceleași stele. Tu ești născută la sfârșitul lui decembrie și eu, la sfârșitul lui iunie. În astrologie există mereu o potrivire la capătul intervalelor de șase luni – ianuarie și iulie, iunie și decembrie. Au aceleași constelații – și destine asemănătoare. Noi suntem protejații zbuciumați ai lui Jupiter la marginea beznei lui Saturn.
Paris, 25. 09. 1938
Parcul Luxemburg în ploaie – mormintele lui Chopin și Heine sub frunzișul umed – sombre dimanche –
Am găsit într-un mic bistro vinul de Vienne (n.r. – oraș din Franța, pe malul fluviului Ron) pe care l-am iubit – uite-l – să-l beți nu prea rece, în vreme ce afară ploaia cade pe străzi, iar despărțirile mărunte stau la ferestre –
Porto Ronco, 14. 12. 1938
Ai râs adesea când îți spuneam că ne-am fi putut cunoaște în vremuri demult trecute – și că atunci, în barul Eden, aș fi știut deja că nu vei mai pleca din viața mea. Îmi răspundeai că în tot acest timp n-aș fi făcut prea multe pentru asta și e adevărat. Însă în realitate, mai mult decât orice altceva, este și o dovadă. Am știut, dar așa cum știi ceva ce încă nu s-a materializat. Era în același timp dorință și retragere, poate și o teamă vagă să nu-mi pierd libertatea, era vântul sorții, pe care îl simțeam în ceafă.
Porto Ronco, 11. 02. 1939
Draga mea, au sosit aici câteva reviste de cinema; le-am răsfoit și le-am dat deoparte, profund îngrozit. Ce cauți tu printre botocudos (n.r. – denumire care se referă la indienii din pădurile braziliene) ăia? Undeva am văzut și o fotografie de-a ta – cică ai fi pe locul al treilea la frumusețea picioarelor – nu mai știu cine le avea pe cele mai frumoase și cine era pe locul al doilea, probabil Shirley Temple sau Sonja Henje sau vreo altă bucată de carne inexpresivă. Ce maniere de măcelari!
New York, 31. 10. 1942
Ah, despărțirile noastre! La Cherbourg, pe chei, când nava uriașă luneca spre larg și câteva chibrituri fâlfâiau în vânt – (eu eram o mică lumină și ardeam în cârciumi), la Paris, de fiecare dată când mă îmbolnăveam și făceam febră, și la Antibes, unde l-am lovit pe tânăr cu mașina, ah, despărțirile astea, când nu știam niciodată dacă ne vom revedea, într-o lume care se făcea fărâme – și apoi ne vedeam iarăși și apoi a venit ultima dată.
Ai râs adesea când îți spuneam că ne-am fi putut cunoaște în vremuri demult trecute – și că atunci, în barul Eden, aș fi știut deja că nu vei mai pleca din viața mea. (E.M.R.)
