Memorii din Paris: „Dimineți la Café Rostand”, de Ismail Kadare (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/memorii-din-paris-dimineti-la-cafe-rostand-de-ismail-kadare-fragment/

Născut pe 28 ianuarie 1936, scriitorul albanez Ismail Kadare împlineşte astăzi 85 de ani, ocazie cu care vă oferim un amplu fragment din cea mai nouă carte a sa disponibilă în limba română – volumul de memorii „Dimineţi la Café Rostand” (Editura Humanitas Fiction, 2021, colecţia „Raftul Denisei”, traducere de Marius Dobrescu).

Un articol de Ziarul Metropolis|28 ianuarie 2021

Dimineți la Café Rostand”, de Ismail Kadare, este un volum de memorii și reflecții asupra unor subiecte care țin atât de viața reală și de biografia subiectivă a scriitorului, cât și de procesul de creație. Descoperirea orașului e o temă predilectă, volumul debutând chiar cu evocarea primei vizite la Paris a lui Ismail Kadare, la începutul anilor 1970. Împărțindu-și timpul între Tirana și Paris în ultimele decenii, scriitorul și-a făcut un ritual zilnic al vieții sale pariziene, diminețile petrecute la Café Rostand, având în față Jardin du Luxembourg. Ele sunt catalizatorul acestor texte care evocă experiențele sale la Tirana și Moscova, prieteniile literare și iubirile de tinerețe într-o Albanie apăsătoare și cenușie, dar și Premiul Nobel, Academia Franceză, tragedia greacă sau Macbeth, deambulările pe străzile Parisului sau întâlnirile cu personalități din lumea literară și artistică.

Mai presus de toate, Dimineți la Café Rostand este o declarație de iubire față de Paris, Parisul visat în anii tinereții, la Tirana sau la Moscova, și Parisul real, unde Ismail Kadare a creat o mare parte a operei sale, și în același timp o profesiune de credință a scriitorului albanez, francez, european.

„Dimineți la Café Rostand”, de Ismail Kadare (memorii)

Traducere din albaneză de Marius Dobrescu.
© Humanitas Fiction 2021, colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

Fragment 

Două Parisuri… Comunist şi postcomunist. Uşor de spus. În realitate era mult mai complicat. Nu era vorba doar despre alte imagini: Piaţa Trocadéro, de exemplu, prima pe care o străbătusem în prima zi a primei mele veniri. Apoi alte câteva peisaje, unele mai vesele, altele nu. Champs Elysées, de pildă, ca o regină ofensată, marile bulevarde, podurile de pe Sena, parcă mutate de la locul lor. Acelaşi lucru se întâmpla cu oamenii: unii, mai miraţi, alţii, deloc. Ba chiar, legat de cele două Parisuri, erau cazuri când mi se părea că schimbările de după căderea comunismului erau evidente atât dincoace, cât şi dincolo.

De fapt exista şi un al treilea Paris, cel mai misterios dintre toate, cel al scrisorilor mele. Ori de câte ori venea vorba despre ele aveam impresia că Helena, deşi n-o spunea deschis, se simţea neliniştită. Parisul acesta nu numai că nu semăna cu celelalte două, dar, într-un anumit fel, în ochii ei nu era cel potrivit. Explicaţiile mele cum că nu trebuie s-o neliniştească neatenţia mea totală pentru descrierea oamenilor nu au convins-o. Cu atât mai mult cu cât, după cum mi se părea, se simţea oarecum vinovată pentru acele scrisori, şi asta pentru simplul motiv că-i erau adresate ei. Îi era imposibil să accepte cuvântul „demon“, de exemplu, folosit în sens pozitiv, sau descrierea plecării prin ceaţă, urlând, a bunului meu prieten C.D., împreună cu adjunctul lui.

Iar dacă descrierile mele îi păreau greşite, cu atât mai mult o nelinişteau însemnările pe care le făcusem despre diferite întâmplări, pe care le răsfoia pentru cartea de memorii la care scria. Ba chiar întreaga literatură părea să fie la fel.

Notele despre stabilirea noastră pe bulevardul St. Michel nr. 63 erau exemplul cel mai concret pentru un al patrulea Paris.

Vechiul meu prieten, Jean-Marie B., pe când beam împreună o cafea vizavi de Jardin du Luxembourg, m-a întrebat pe neaşteptate: de ce nu vii să locuieşti în acest cartier?

În vreme ce discutam despre această posibilitate, el şi-a amintit că Institutul Franţei1 avea în proprietate un bloc de locuinţe câţiva paşi mai încolo şi, pentru că devenisem între timp membru, aş fi putut să-mi încerc norocul.

O bucată de vreme, discutând despre cum se făceau intervenţiile în comunism pentru a căpăta un apartament, mi-am amintit cum, în 1972, Parisul, de fapt editarea unei traduceri la Paris şi curiozitatea ziariştilor francezi de a mă cunoaşte m-au ajutat să mă mut din apartamentul îngust, de două camere, în celălalt, mai mare de două ori decât primul.

În vreme ce glumeam despre ce intervenţii trebuie făcute acum, că eram la Paris, Jean-Marie B. mi-a spus că o carte cu dedicaţie era cel mai nimerit mod în cazul scriitorilor.

Amintindu-i că nu ştiam nimic despre stilul intervenţiilor de aici, l-am întrebat dacă n-ar fi fost bine să ofer ceva mai mult, iar el mi-a spus că un suvenir ar fi putut fi acceptabil, mai ales ceva simbolic.

La un timp după aceea, am descris cele întâmplate într-o însemnare.

Iată textul:

„Ştiam că este greu, totuşi am decis să nu renunţ. Am scos pistolul, l-am băgat în geantă şi am plecat. Îmi tot spuneam că doar aşa se poate rezolva această problemă. La poartă, din fericire, nu era control. Chipul celui care mă aştepta şi-a pierdut veselia îndată ce a aflat de ce venisem. Discuţia înainta greoi. Priveam din când în când spre geanta în care aveam arma. Din clipa în care am scos-o, totul a luat o altă turnură. Şocul celuilalt nu putea fi ilustrat în cuvinte. O, nu, domnule K., vă rog, nu!“

Textul se încheia aici. Oricine l-ar fi citit l-ar fi luat drept mărturisirea unui interlop, care se umfla în pene cum, chiar în inima Academiei Franceze, căpătase cu ajutorul armei ceea ce nu reuşise cu argumente logice.

În realitate, lucrurile se petrecuseră, dacă nu chiar sută la sută, mai mult sau mai puţin aşa.

Eram hotărât  să nu renunţ. În ziua întrevederii, după ce am ales cartea pe care aveam să i-o ofer cu dedicaţie, încet, oarecum tremurând, am scos pistolul de pe un raft al bibliotecii. În timp ce-l strecuram în geantă, nu puteam să scap de imaginea unui ochi exterior care-mi urmărea orice mişcare. (Ăsta a depăşit orice măsură, totuşi vina este a Academiei, care primeşte în rândurile ei orice nebun de balcanic.)

Am coborât din metrou la Odéon, iar restul drumului l-am făcut pe jos. Mergeam încet, gânditor, încercând să-mi închipui ceea ce avea să se întâmple.

Din fericire, la intrare n-am fost controlat în geantă.

Omul care mă aştepta clipea fericit răsfoindu-mi cartea. Între timp, am avut impresia că ghicise de ce-i cerusem să ne întâlnim. Şi totuşi m-a ascultat cu atenţie, fără a ascunde că mă va dezamăgi. După cuvintele „să nu mă înţelegeţi greșit, domnule K.“, pe care le-a repetat de două ori, ar fi trebuit să fiu un balcanic necioplit să nu înţeleg că solicitarea mea avea să fie respinsă. Şi a continuat spunându-mi că, dacă ar fi avut mână liberă, mi-ar fi aprobat cererea chiar în clipa acea, pentru că, asemenea tuturor colegilor din Academie, mă aprecia mult, cu atât mai mult după dedicaţia aceea emoţionantă… dar că problema este dificilă, căci apartamentele din blocul acela erau foarte solicitate…

A sosit momentul, mi-am spus. Mă străduiam să nu mă gândesc la nimic, ci să fac ceea ce trebuia, ca un balcanic, nu conta dacă veritabil sau închipuit.

Am băgat mâna în geantă şi am atins ţeava rece a pistolului.

În vreme ce-l scoteam, mi-am amintit în mod ciudat cuvintele negustorului din târgul de antichităţi de la Tirana, încercând să mă convingă să-l cumpăr. Nu există loc pe lume unde să nu fie apreciate asemenea daruri. Acolo, la Paris, oricât de bine m-aş descurca, va veni şi ziua în care voi avea nevoie de aşa ceva. Trebuia să ştiu că nu există un alt cadou care să aibă o mai mare legătură cu demnitatea omului decât o armă. Cu ea n-o să-ţi fie nici jenă şi nici ruşine, cum se poate întâmpla, de pildă, cu un parfum sau o cravată. Dimpotrivă, în afara faptului că este un obiect nobil, e un dar bărbătesc şi cinstit, pentru domni.

Omului aflat de cealaltă parte a mesei nu-i venea să-şi creadă ochilor.

O, nu, a strigat… Nici chiar aşa, domnule K. Vă rog, vă jur.

Continua să spună că e ceva nemaivăzut, ceva inimaginabil, ceva ce nu s-a mai petrecut niciodată în această Academie.

În realitate, şocul lui la vederea armei a fost mai puternic decât m-aş fi aşteptat.

A continuat să vorbească în acelaşi stil, dar din vorbele lui am înţeles două lucruri diferite. O, nu, nu, domnule K. Depăşiţi orice măsură. În această Academie nu există asemenea ameninţări. Lăsaţi, vă rog, arma aceea.

Al doilea sens al vorbelor lui era atât de asemănător, încât cu greu putea fi sesizat. O, nu, domnule K. Era foarte mişcat. Se vedea simţul onoarei… tradiţia albaneză a onoarei… totuşi, vă rog, nu mă puneţi într-o asemenea situaţie. Băgaţi arma în geantă… N-am fost… n-am văzut niciodată… ceva asemănător.

Continua să vorbească dezlânat şi se vedea că, pe de-o parte, e îngrozit, dar în acelaşi timp ochii îi străluceau de parcă de-abia ar fi aşteptat să fie ucis cu o asemenea armă.

Adevărul e că, pus pe biroul lui, între mine şi el, pistolul îmi părea chiar şi mai frumos ca înainte. Printre ornamentele de argint, o parte dintre pietrele preţioase străluceau, în vreme ce celelalte păreau adormite. Vânzătorul de antichităţi de la Tirana îmi explicase că era de ajuns să-l mişti puţin pentru ca smaraldele adormite să se trezească, în vreme ce primele vor păli, acesta fiind unul dintre misterele minunatei arme. Şi tot el îmi mai spusese că un turist olandez îi mărturisise că, dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să se sinucidă cu pistolul acela, ar fi fost păcat să n-o facă…

Ne fixam unul pe altul de parcă am fi vrut să ne surprindem reciproc această dorinţă ascunsă.

Deci acesta este pentru mine, a spus el în cele din urmă cu o voce obosită.

Nu am reuşit să-i explic că sper să nu mi-o ia în nume de rău, căci părea la fel de şocat, ba chiar nu am avut timp nici să discutăm despre ce prevede legea franceză despre armele vechi şi folosirea lor…

Întâlnirea s-a prelungit în jur de o oră şi, deşi ar fi dorit, nu a acceptat cadoul. L-a privit cu duioşie în vreme ce-l strecuram înapoi în geantă, ba chiar m-a rugat să nu mă supăr, dar, oricum, poate altă dată… după ce se va rezolva… poate se va ivi ocazia…

Eram convins că ocazia se va ivi, doar dacă nu cumva altul, în locul pistolului, ar fi venit cu un aruncător de grenade…

Am crezut că Helena se va obişnui, în cele din urmă, cu „Parisul însemnărilor“, dar asta nu s-a întâmplat. M-am obişnuit eu, în cele din urmă, cu întrebările ei. La facultatea din Tirana sau mai apoi aţi folosit cuvântul „demon“ în sens pozitiv? Dar dacă m-ai duce la Moscova, aşa cum mi-ai promis, voi găsi vreun loc din cele descrise de tine? Ai băut cafea la Rostand fără să ştii că se numeşte „Rostand“? Când ai cunoscut-o pe Colette D.?

Pe Colette D. o cunoscusem într-una din primele mele călătorii la Paris, acasă la Pierre Sipriot, directorul Hachette Littérature. După cum am observat mai apoi, la serate cum a fost aceea, adeseori persoana care întârzie e de obicei cea mai atrăgătoare.

Avea ceva imposibil de descris, ce părea uneori cauza, alteori consecinţa frumuseţii ei. Era ceva între o fetişcană şi o femeie sofisticată, cu părul castaniu deschis, al cărui fluturat părea că va stabili echilibrul între cele două aparenţe. Mai târziu, într-una dintre serile petrecute la ea, pe strada Monsieur le Prince nr. 48, mi-a vorbit despre un logodnic secret, ceea ce m-a lăsat cu gura căscată. Crezusem că în Franţa, la fel ca oriunde, însuşi cuvântul logodnă era pe cale de dispariţie, ca să nu mai vorbim de o logodnă secretă. Mi-am întors privirea imediat spre domnul Sipriot, dar ea, fără a-mi da timp s-o întreb despre el, a râs zgomotos şi, scuturându-şi pletele, a zis: „nu, nu e el“.

Cea care râdea astfel era partea ei ce-mi amintea de-o fetişcană, iar eu, în căutarea unui stil asemănător, n-am avut altceva să-i mărturisesc decât bănuiala mea că, la prima noastră întâlnire, domnul Sipriot mă luase, cu siguranţă, drept nebun.

Ea a continuat să nege, dar de data aceasta dând din cap, mai precis vânturându-şi pletele, dar fără a mai zâmbi.

Aş fi vrut să adaug că nu-mi părea rău pentru asta, la urma urmei noi, care veneam din Est, aduceam într-un fel sau altul nebunia Estului, cum era povestea cu invitaţia mea falsă, dar lucrul acesta era greu de explicat, cu atât mai mult cu franceza mea precară.

Nu e aşa, a spus ea gânditoare. Noi vă înţelegem… chiar mai bine decât vă închipuiţi voi…

Ochii ei mi-au părut că-şi schimbă instantaneu culoarea.

Noi vă apărăm, a urmat, coborându-şi într-un anume fel pleoapele… Pricepi ce vreau să spun? Noi avem grijă de voi… Dar fără a atrage atenţia.

La început am avut impresia că nu o înţeleg. La fel şi ea. Fixându-mă cu privirea, a repetat totul, cu cuvinte simple, coborându-şi din nou pleoapele, de data aceasta cu vinovăţie.

Acum cea care domina era jumătatea ei de doamnă şi mie mi s-a părut că aş fi obligat s-o conving că o înţelegeam sută la sută şi că îi eram pe deplin recunoscător pentru tot, dar, în loc să-i mulţumesc, i-am adresat o întrebare:

Tu faci parte din asta?

Fără să-i mai aştept răspunsul, am înţeles că făcusem una dintre gafele cele mai greu de îndreptat. Ea m-a privit gânditoare câteva clipe.

Chiar dacă ar fi aşa, tot nu ţi-aş spune.

Vă rog să mă iertaţi, madame. Acum am înţeles că luminiţa ciudată din ochii ei, înainte de a avea de-a face cu misterul femeii, cu sex-appealul sau cu toate închipuirile cunoscute, avea legătură cu altceva.

Era, pare-se, zona distinctă a devotamentului, sublim şi oarecum singuratic, în ochii ei, neatinsă de vulgaritatea omenească.

Ma Dame. Doamna Mea. Locatara străzii Monsieur le Prince numărul 48, după cum arăta cartea ei de vizită. Aş fi vrut să-i cad în genunchi, dacă aş fi putut-o face natural… (Ba chiar aş fi fost dispus să urmez un curs despre cum să-i cazi unei doamne în genunchi fără a răsturna paharele de pe masă sau fără a-i sfâşia rochia fină în cazul în care înnebuneşti şi o apuci de veşmânt etc… etc.)

Să-i cad, aşadar, în genunchi şi să-i cer iertare pentru expresiile triviale care, deşi uitate încă din anii studenţiei la Tirana şi Moscova, îşi croiau drum şi-mi reveneau în memorie într-un ghem lingvistic albano-rusesc.

(…)

Altfel decât îmi imaginasem, acum, când eram aproape, Colette D. venea foarte rar la Rostand. Spunea că n-ar vrea să mă deranjeze şi asta părea a fi adevărat, căci ştiam că o femeie frumoasă poate avea fel de fel de motive pentru a nu veni la o cafenea lipită de casa ei.

Te deranjez? mă întreba de obicei înainte de a lua loc.

Avea în ochi, de fiecare dată, ceva ce, pentru acela care nu cunoaşte bine limbajul, se poate numi aproximativ „frumuseţea devotamentului“, vizibilă şi intensă.

I-am spus de două-trei ori că nu mă deranjează deloc, ceea ce era adevărat, căci se apropia amiaza, moment în care îmi întrerupeam scrisul, dar ea insista cu întrebarea ei, până ce i-am repetat pentru a patra oară că nu, de data aceasta fără a-mi ascunde iritarea.

Asta, după cum s-ar vedea, i-a făcut bine (înjurătura şoferului de taxi pe strada Soufflot etc.), căci, după o clipă de tăcere, contrar obiceiului ei, m-a întrebat oarecum indiferentă: când va avea loc ceremonia aia a ta?

Era vorba despre ceremonia primirii în Academie, despre care mă iscodise încă o dată la telefon.

Am ridicat din umeri pentru a-i sugera că nu ştiu, apoi am adăugat: ce înseamnă „ceremonia mea“? Înainte de a fi a mea, e a Franţei, deci a voastră.

În realitate, acest dialog nu a avut loc în forma de mai sus, ci complet diferit. Şi uite cum:

După acel ultim „nu“ al meu (înjurătura şoferului de taxi pe strada Soufflot etc.), cu o atenţie de infirmieră care desprinde o faşă, ea m-a întrebat despre ceremonia primirii în Academie.

Am ridicat din umeri pentru a-i arăta că nu ştiu, ceea ce era adevărat, şi am încercat să schimb discuţia.

Am vorbit ceva lipsit de importanţă, până ce ea s-a întors pe nesimţite la ceremonie, iar eu i-am spus din nou că nu ştiu nimic, cu singura observaţie că de data asta mi s-a părut că ea e cea care, probabil, ştia ceva.

Întrebarea pe care mi-a adresat-o apoi era şi mai ciudată: ce relaţie ai cu ţara ta?

Pentru o clipă ni s-au încrucişat privirile.

Nu ştiu, am spus. Chiar nu ştiu. După care am adăugat că nici nu vreau să ştiu.

Adică una rea? a zis ea. (Infirmiera, ultima faşă, cea care doare cel mai mult etc.) Deci la fel ca înainte?

Poate, după cum s-ar părea.

Ca înainte… Colette D. ştia ceva despre comunismul albanez, înainte de căderea lui, despre care îi povestisem cu orele.

Nu m-a interesat de ce întreabă, sigur fiind că o să-mi spună chiar ea. Şi chiar mi-a spus: Ceremonia se amână deoarece Albania pune piedici… ca să nu spun că se opune…

S-a făcut din nou linişte, după care ea mi-a mai spus: de ce nu mă întrebi de unde ştiu?

Aşa era, ar fi trebuit s-o întreb, altfel ar fi avut tot dreptul să-şi spună că sunt un paranoic din fostul bloc răsăritean, care vede peste tot numai enigme şi spioni.

A perorat o bucată de vreme tulbure despre lucruri discutate deja, că acum nimic nu mai era ca înainte şi că Albania e un stat democratic, drept care asta ar fi de neînţeles… Academia avea doar doisprezece membri străini din toată lumea, unul dintre ei e regele Spaniei, eu îl înlocuiam pe Karl Popper, care murise de curând, deci Albania înlocuia Germania, o onoare uriaşă… Atunci, care este motivul pentru care preşedintele Albaniei nu răspunde invitaţiei? Erau reguli de când lumea, ca regele sau preşedintele statului care câştigă un loc în Academie să ia parte la ceremonia primirii… Nu cumva crede preşedintele vostru că se va renunţa, că se va anula ceremonia, deci primirea ta, fără participarea lui? Sau că ar putea interveni pentru asta în Franţa? Oare acest preşedinte ştie că Academia, în asemenea împrejurări, e mai puternică decât Franţa însăşi?

În final, a repetat, dar acum aproape enervată, de ce n-o întreb de unde ştie toate acestea?

Îi aşteptam intervenţia, ba chiar involuntar pregăteam un răspuns indirect, viclean, că femeile ştiu mereu mai multe decât bărbaţii, mai ales aici, în Franţa, şi că asta e treaba ei, iar eu nu vreau să mă bag în intimităţile unei doamne…

Mi-a răspuns în acelaşi stil, fără să-şi ascundă uimirea că mă arătam atât de moderat, ca să adauge că, în mod ciudat, de data aceasta chiar ghicisem: tocmai pentru că e femeie ştia ceea ce nimeni nu aflase încă.

Ceea ce am aflat mai pe urmă m-a lăsat cu gura căscată: logodnicul ei secret, cel despre care discutam frecvent (Henri mi-a trimis flori de ziua mea, m-am dus cu Henri în Bretania) etc., e un fel de şef la Academie!

M-am gândit că îl chema la fel ca pe vicepreşedintele Academiei, pe care îl cunoscusem între timp, dar acesta e unul dintre amănuntele pe care, cum le spui, imediat le şi regreţi.

Discuţia s-a întors din nou la enigma albaneză, pentru a continua cu întrebarea ei: de ce nu-s alături de tine? şi cu răspunsul meu, nu ştiu. În timp ce la cealaltă întrebare, cine mă detestă mai mult, dreapta sau stânga, fericit că n-o să-i răspund din nou că nu ştiu (aveam impresia că niciodată nu rostisem atât de frecvent aceste cuvinte), i-am răspuns: amândouă.

Ea a spus: ciudat. Apoi a adăugat că, oricum, ceremonia va avea loc, ba chiar că aşa va fi mai interesantă.

Ce înseamnă „aşa“?

Aşa… cum să-ţi spun, mai interesantă pentru tine, pentru imaginea ta. Un scriitor neiubit de ţara lui, sau care are probleme cu ea, este mult mai atrăgător… Cel puţin până acum aşa a fost, nu?

Nu ştiam ce să-i răspund. I-am repetat că nu ştiu ce să spun, apoi am întrebat-o dacă asta-i va aduce vreun prejudiciu Albaniei?

Ea a tăcut din nou şi eu am simţit atunci că frumuseţea specială a acestor ochi, în care sclipeşte generozitatea, este cea mai potrivită unor asemenea momente.

Fireşte că-i va aduce un prejudiciu. Instantaneu… Văd că nu-ţi convine.

Nu mi-a fost uşor să-i explic că Albania e încă o ţară traumatizată, vulnerabilă, slabă sub povara unor greutăţi pe care alţii le suportă uşor. Eu, cel puţin, n-aş fi vrut să-i provoc o asemenea traumă.

Te înţeleg, a spus ea. Te înţeleg foarte bine, a adăugat apoi. Ai putea să discuţi asta cu Henri. De el depinde totul.

Henri, adică vicepreşedintele? Dar…

E acelaşi, mi-a zis cu un zâmbet vinovat. Iartă-mă că nu ţi-am spus de la început. E tot el. Henri al meu.

Mi-am revenit cu greu din surprindere. Totuşi, n-am îndrăznit să merg mai departe.

Îţi pare cam bătrân pentru a-mi fi „logodnic“? În vreme ce-mi reţineam cu greu un alt „nu ştiu“, ea mi-a povestit că avea numai şaptesprezece ani când îl cunoscuse pe ziarist şi de atunci, de atunci… Povestea semăna cu cea a fetei ruse din Evgheni Oneghin…

Două zile mai târziu am vorbit cu Henri (de fapt, cu cei doi Henri, cel de la Academie şi cel „al ei“) şi am căzut de acord să alegem o cale de mijloc: Franţa să se prefacă că nu bagă în seamă mofturile, ca să nu spun nebunia Albaniei, şi totul să se desfăşoare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, a repetat Henri. Cu o excepţie: imnul Albaniei nu va fi cântat. Păcat, a adăugat tot el. Mi s-a părut atât de frumos când l-am ascultat!

Recomandări:

„Ideea de a scrie ceva despre Café Rostand îmi venise atât de firesc, încât nu țin minte nici momentul și nici împrejurările. Era un sentiment între regret și recunoștință, asemănător cu acela pe care-l ai față de soția ta de o viață, care, fiindu-ți alături la orice, nu s-a bucurat, sau ție ți se pare că nu s-a bucurat, de atenția cuvenită. În această cafenea am scris sute de pagini și am făcut tot atâtea fișe despre subiecte și motive diverse, fără a o pomeni niciodată.“ – Ismail Kadare

„Kadare vede viața acolo unde e: dincolo de cruzimea dictaturii, a cenzurii, a ideologiei, dincolo de disparițiile brutale, trădările oamenilor și ale istoriei, de tertipurile sordide pentru supraviețuire. Intelectualii, tinerii, oamenii obișnuiți dejoacă absurditatea respirând în aer liber. Începută în calmul parizian, această evadare se dispersează într-o cronică multiplă a amintirilor pestrițe, în care, între altele, Macbeth se confruntă cu biroul politic în versiune albaneză.“ www.culture-tops.fr

„Kadare este un scriitor care excelează în descrierea erorilor și ororilor omenești. […] Născut în Albania, dar stabilit de multă vreme la Paris, el este unul dintre puținii autori cu reputație internațională care au reușit să evite capcanele și scurtăturile comode ale unei insipide literaturi postmoderne și transculturale și ale căror cărți rămân cu adevărat originale, specifice, incomode.“ The Guardian

Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, pe 28 ianuarie 1936. A absolvit filologia la Tirana și și-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspirații juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte (Humanitas Fiction, 2020), care-i aduce notorietatea internațională. În anii următori publică romane și numeroase volume de povestiri, dobândind o reputație greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida Rușinii (1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârșitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile înghețate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015; Humanitas Fiction, 2018). Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conține cinci dintre nuvelele sale istorice, iar Călărețul cu șoim (Humanitas Fiction, 2020) – patru nuvele investigând absurdul totalitar. Kadare este și autorul unor eseuri și scrieri memorialistice cum ar fi Dimineți la Café Rostand (2014; Humanitas Fiction, 2021). A fost recompensat cu numeroase premii și distincții literare, printre care primul Man Booker International Prize (2005) și Jerusalem Prize (2015). În 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de țări.

21
/01
/22

Intimități, cel de-al patrulea roman al lui Katie Kitamura, scriitoare americană de origine japoneză, se înscrie deja pe linia succesului precedentelor cărți ale autoarei, traduse în peste 20 de limbi, iar una dintre ele aflată în curs de ecranizare. Pornind din start cu avantajul unor recomandări puternice din partea fostului președinte Barack Obama și a lui Oprah Winfrey, Intimități a fost apreciat atât pentru temele propuse de scriitoare, cât și pentru stilul ultramodern, nonconformist și „cool” în care e scris, după cum observa The New York Times.

18
/01
/22

„Cartea orașelor”, a doua antologie publicată în colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, atrage atenția asupra unui element important al oricărei proze, spațiul.

18
/01
/22

Autorul bestsellerului „Sub un cer sângeriu” revine în colecția Fiction Connection a Editurii Trei cu o poveste autentică, „Ultima vale verde”, al cărei fir străbate mai multe țări, printre care și România, și în care măiestria condeiului se ia la întrecere cu flerul jurnalistului.

13
/01
/22

Inclus în topul New York Times al celor mai bune 10 cărți ale anului trecut, Intimități, cel de-al patrulea roman al scriitoarei americane Katie Kitamura, a atras atenția celor mai importante publicații din Statele Unite și a primit aprecieri din partea unor cititori „de calibru greu”.

13
/01
/22

De ce este important Bitcoin pentru societatea contemporană și care sunt principiile pe care s-au bazat creatorul rămas în continuare anonim și comunitatea care contribuie la menținerea siguranței rețelei și a valorii acestei monede? Sunt câteva dintre lucrurile despre care vor discuta o parte dintre autorii bestsellerului internațional Bitcoin. Libertatea, finanțe, viitor la întâlnirea online&live de joi, 13 ianuarie, de la ora 19.30. 

11
/01
/22

La început de 2022 vă mulțumim că ne sunteți alături și apreciați lista noastră editorială, în care autorii români sunt din ce în ce mai numeroși. În ultimii ani, scriitorii români publicați de Grupul Editorial Trei au cucerit zeci de mii de cititori, așa că suntem siguri că vă doriți să aflați care vor fi noutățile în 2022.

10
/01
/22

Pentru Curtea Veche Publishing, 2021 a insemnat un an cu un puternic mesaj de intoarcere la lectura si educatie. Fiecare dintre titlurile publicate, de la noutati care s-au impus puternic pe piata, pana la editii de colectie ale bestsellerurilor care au consacrat editura in cei 23 de ani de existenta, fiecare dintre campaniile realizate au fost si sunt toate argumente pentru intoarcerea la citit intr-o perioada deloc usoara.