Eseu despre tinerețe
https://www.ziarulmetropolis.ro/eseu-despre-tinerete/

„Interior zero” de Lavinia Branişte e despre tinereţea dezbrăcată de toate motivele pentru care o iubim. E despre limitele vârstei, despre angoase şi încercări, despre dezamăgiri, frustrări şi renunţări. E despre pierderile noastre, ale celor care ne-am rătăcit pe un drum pe care-l credeam drept.

Un articol de Diana Trăncuţă|10 mai 2017

Bunica mea, pensionară la ţară, fostă CAP-istă şi fostă victimă a violenței domestice, a muncit toată viaţa. Trăind într-o lume care nu i-a permis să viseze sau să aibă pasiuni, într-un regim comunist care nici n-a prigonit-o, dar nici n-a îmbogăţit-o, bunica a născut primul ei copil la 21 de ani. A rămas văduvă la 41. Când i-a murit bărbatul, bunica l-a jelit de se auzea în tot satul. Dincolo de imaginea asta arhetipală, aproape necesară în comunităţile mici, rurale, ea îl iubise şi îl şi iertase. Apoi, tinereţea ei a însemnat creşterea celor trei copii, de una singură, şi grija unei grădini care i-a asigurat o sursă de venit.

Îi fac o poză bunicii. E al 67-lea Crăciun al ei, dar nu ninge ca altă dată. Îi dau telefonul să se vadă. Reacţia ei stârneşte hohote de râs în toată camera.

Doamneee, ce urâtă suuunt!

Apoi, tonul vocii ei devine mai serios şi priveşte ecranul ca şi cum s-ar vedea pentru prima oară. Mă întreb câţi ani o avea de când nu s-a mai uitat într-o oglindă.

Ce urâtă şi bătrână suuunt, Doamneee!

Şi începe să plângă, într-un doliu pentru fiinţa care-a fost cândva.

*

Interior zero de Lavinia Braniște e despre tinerețea dezbrăcată de toate motivele pentru care o iubim. E despre limitele vârstei, despre angoase și încercări, despre dezamăgiri, frustrări și renunțări. E despre pierderile noastre, ale celor care ne-am rătăcit pe un drum pe care-l credeam drept.

*

În mitologia greacă, zeiţa Eos (Aurora la romani) e pedepsită de Afrodita, în urma unei idile cu Ares, să fie etern îndrăgostită. În căutarea iubirii, îl găseşte pe Tithonus, un muritor din Troia. Zeiţa îl roagă pe Zeus să-l facă nemuritor pe Tithonus, însă uită să-i ceară şi tinereţea veşnică. Cel care renaşte întru nemurire devine însă tot mai bătrân, până în punctul în care nu se mai poate mişca, transformându-se, în final, într-un greiere.

zeroFrica de a-mi înșela așteptările, de a fi dezamăgită de mine însămi și de a dezamăgi încrederea celor care cred în mine. Frica că orice căutare de sine e zadarnică și frica de propria mea nimicnicie, frica de a rămâne mereu în dezacord cu prezentul și realul, frica de ignoranță și superficialitate, de confort și autosuficiență, frica că nu-mi voi găsi niciodată pasiunea adevărată și îmi voi consuma energia în activități lipsite de importanță reală, frica de a nu mai putea retrăi nicăieri sentimentul de acasă și a mă simți înstrăinată oriunde m-aș afla, frica că îmi voi rata viața (indiferent ce ar însemna asta). [E, 20]

Frica de moarte se manifestă la oameni deghizată în alte frici – de înălţime, de apă, de albine. Omul a murit de ciumă şi de holeră, a murit la Auschwitz sau la Hiroshima, moare în atacuri chimice în Siria sau încercând să cucerească everesturi sau moare fugind de moarte peste Tamisa. Faptul că nu îşi poate controla destinul îl obsedează de când e omenirea, iar asta o demonstrează încercările lui de dobândire a nemuririi. Chiar şi atunci când omul a ales conştient moartea, a ştiut că o asemenea alegere îl va face cumva un erou. Ideea de eroism în detrimentul unei vieţi lungi s-a perpetuat încă de la exemplul lui Ahile. Curajul nu doar de a sta faţă-n faţă cu propria dispariţie fizică, ci de-a o risca, a fost mai degrabă construit artificial, de contexte istorice specifice, cum au fost războaiele.

Lovecraft spunea că cea mai mare frică a omului e frica de necunoscut și în cazul meu are dreptate. Frica de moarte, de pierdere, de schimbare, de cataclisme, de a scrie o carte nouă, toate se trag din faptul că nu știu cum aș reacționa, cum aș supraviețui, dacă aș supraviețui. Și obsedații de control ca mine nu știu să se împace cu atrocitatea necunoscutului. Că mă echilibrează paradoxala fascinație pentru misterios e altă poveste. Misteriosul și dragostea, da. Fiindcă frica, nu ura, e opusul dragostei, iar eu iubesc tare și totul, așa că mi-e frică tare și de toate. [A, 28]

*

Într-o încercare de intruziune în tinereți românești de azi, am vorbit cu Cristine din viața mea. Ele au 20 sau 31 de ani. Am vorbit despre muncă și iubire, despre frici și îngeri păzitori. Am pătruns în intimitatea unor ani cărora le vom duce dorul, dar pe care am vrea, uneori, să-i trăim în slow-motion. Nu mai mergem la războaie, cel puțin noi, din partea asta de lume. Nu cunoaștem, din fericire, decât această viață, cu planuri pe zece ani care, de obicei, dau greș. Ne bucurăm rar și, în general, suntem prea obosiți pentru anii noștri.

,,Young, I wanna be forever young, ziceau Alphaville. Mai aproape de vremurile noastre, băieții de la Fun erau pe val în vara lui 2013, iar la balurile de absolvire de pe planetă răsăritul a cântat pe mai multe voci – ,,toniiiight, we aaare young”. Mai e, desigur, şi povestea tinereții fără bătrânețe. Iar pe plan local, – 17 ani infinit, am doar 18 ani, ca la 20 de ani. Tinereţea e sanctificată până la nivelul la care vârsta nu mai e doar un număr, ci e totul, iar fiecare schimbare de prefix coincide cu dezlănţuirea unor meditaţii existenţiale şi-a unei inevitabile doze de tragism. În plus, societatea ne-a învăţat că bătrâneţea nu e mereu înţelepciune, iar societatea românească, în particular, că, între graniţele acestei ţări, e mai uşor să fii tânăr decât bătrân.

Omul pe care îl am lângă mine de cinci ani. Dar nu ca pe un înger păzitor îl văd. Știi care e treaba cu gravitația și cum în lipsa ei universul ar însemna numai atomi bezmetici? Cam așa ceva. [B, 25]

Scriind povestea unui om aflat în căutarea nemuririi, Borges face o declarație despre viață și moarte: În afara omului, toate animalele sunt nemuritoare, pentru că ignoră moartea. Omul știe că va muri, de aici și eforturile sale în construirea unei vieți blânde, în acord cu principiile sale morale, dar și cu normele nescrise ale societății. Sunt etape care trebuie bifate astfel încât să nu existe derapaje în circuitul omului în natură. În societatea modernă, aceste etape sunt reprezentate de împlinirea unor scopuri pe o dimensiune bidirecțională, personală și profesională. În plus, astăzi nici măcar o familie și o carieră nu sunt suficiente, cât timp individul nu ajunge la o stare de fericire absolută, marcată de ceea ce se numește ,,gândire pozitivă”, o nirvană de secol XXI complet inutilă și neproductivă. Iar toată această presiune se declanșează odată cu ieșirea din adolescență.

*

Alan France analizează în cartea lui, Understanding Youth in Late Modernity, teoria funcţionalistă cu privire la tineri, ei fiind văzuţi ca o instituţie socială în sine, instituţie-tranzitor către viaţa de adult. France are în vedere mai ales funcţionalismul structural, dezvoltat în anii ’50 de Talcott Parsons. Acesta din urmă explică modul în care, în toate societăţile, copiii sunt atrenaţi pentru rolul de adult. Societatea apare în teoriile lui Parsons ca un corpus biologic, unde vârsta determină locul fiecărei persoane, precum şi stabilirea de relaţii sociale (grade de rudenie). În sprijinul acestor idei, vine şi Eisenstadt, sociolog israelian, cunoscut ca ,,sociologul tinerilor’’ – astfel, în diferite etape ale vieţii, tinerii îşi însuşesc valori morale şi comportamente specifice vieţii de adult. Pare o ucenicie pe parcursul a aproximativ două decenii pentru un scop final, o bătălie spre obţinerea propriei independenţe.

Al doilea an de facultate. Call center. Never again. [B, 25]

În practică, lucrurile devin evident mai complicate, mai ales în contemporaneitate, unde acest proces continuu de învăţare e fracturat acolo unde familia nu reuşeşte să-şi asume rolul preparator pe care îl ducea la bun sfârşit în societăţile primitive şi pre-moderne, de exemplu. Societatea modernă, în schimb, a creat instituţii speciale care să ţină locul familiei, iar complexitatea crescândă a acestora a dus la crearea unor tensiuni în modul în care tinerii trec de la o vârstă la alta, în relaţiile sociale dintre ei şi în tranziţia către viaţa de adult, lucru care, la rândul său, a avut consecinţe – apariţia crizelor identitare şi a problemelor de adaptare. (Alan France, 2007)

Să faci ce nu îți place când ești supracalificat poate fi unul dintre acele lucruri care te dau peste cap, care îți pune la îndoială un sistem de valori, care te face să te îndoiești de cine ești și de ceea ce poți. Să treci printr-o experiență de acest gen și rămâi sănătos la minte e marea provocare. Eu am supraviețuit trei luni. Am învățat să mă adaptez, să învăț să tac, să învăț din orice, să mă evaluez, să renunț atunci când supraviețuirea se transforma într-o cădere prea abruptă. [S, 31]

1poza

Empatia cu personajul Cristinei e foarte uşor de simțit şi prin prisma faptului că toată povestea se desfăşoară în capitala țării. Am fost atraşi de visul bucureştean, dar cei mai mulți dintre noi nu iubim oraşul aşa cum îl fac aborigenii. Şi nici nu-l cunoaştem la fel. Bucureştiului îi datorăm o diplomă de licență, un scaun rotativ într-o multinațională, o plimbare pe Calea Victoriei. Îi suntem recunoscători, însă şi el e vinovat pentru ritmul alert căruia abia îi facem față. Și e locul în care pare că suntem condamnați să trăim în casele altora.

Frică, panică, dezamăgire, oboseală cronică și futilitate. Neputință tot mai mare de a duce lucrurile până la capăt, deși mă copleșesc singură cu tot mai multe sarcini și deadline-uri, sperând că asta mă va motiva, dacă altceva nu. Nu înțeleg ce fac și de ce. Și mă blochează. [M, 22]

Viața profesională a Cristinei e un haos în care se complace pentru că n-are încotro, pentru că e ce trebuie făcut. Construită pentru cuvinte, Cristina lasă meseria de traducător din care nu se poate hrăni pentru xeroxuri şi asistență într-o mare firmă, unde se simte ca într-o închisoare.

Viața personală a Cristinei e un haos în care se complace pentru că n-are încotro, pentru că e ce trebuie făcut. Cristinei îi e frică de riscurile clădirilor cu bulină, dar în ciuda acestei frici, tânjește după iubire, care e tot un fel de cutremur.

Să îl iubești când el nu o (mai) face nu e cel mai dificil lucru. Să îl iubești cu grație când el nu o (mai) face e. Să îi dorești fericirea, chiar dacă nu e cu tine. Să lupți pentru el, dar să te oprești când ajungi să lupți împotriva lui. Să îl lași să plece pe drumul de care are nevoie atunci, iar tu să o iei pe un altul, cu toate catrafusele tale și cu restul fericilor tale (că nu-i sănătos pentru nimeni să le ții în altă parte decât în tine și din tine). Să accepți că drumurile astea se intersectează, se unesc sau se îndepărtează după cum le-a construit cineva de la Conducere, dar fără hartă n-ai de un’ să știi ce șerpuiri au ale voastre. Și tot ce poți face e să hoinărești înainte și să speri că vă vor duce unde aveți nevoie. Sau întrebai cum e să îți iubești pisoiul? Că asta e cu topire și pe veșnicie. [A, 28]

Romanul Laviniei Braniște e viața noastră, a celor care ne-am visat cândva adulți, cu bani în buzunar, cu harta lumii cucerită. Povestea Cristinei se întâmplă în acel moment zero din existența unui adult, cu mers prin nisipuri mișcătoare și eforturi de găsire, de înțelegere a sinelui. Cristina e în toți și-n toate.

Astăzi nici măcar o familie și o carieră nu sunt suficiente, cât timp individul nu ajunge la o stare de fericire absolută, marcată de ceea ce se numește ,,gândire pozitivă”, o nirvană de secol XXI complet inutilă și neproductivă. Iar toată această presiune se declanșează odată cu ieșirea din adolescență.



11
/01
/16

În epoca vitezei şi a sintezei, când valorile se fac, se desfac şi se refac aproape în fiecare zi, cărţile formatoare rămân aceleaşi. Care sunt  cele mai importante cărţi pe care trebuie să le citeşti într-o viaţă, conform „Canonului occidental” al lui Harold Bloom.

07
/01
/16

Scriitorul Mircea Cărtărescu va fi invitatul Institutului Cultural Român și al Teatrului Dramatic Regal din Stockholm la un eveniment organizat pe 24 ianuarie, în parteneriat cu editura Albert Bonnier. Întâlnirea are ca punct de plecare publicarea în limba suedeză a volumului ''Levantul'', în 2015, în traducerea lui Inger Johansson.

22
/12
/15

În anii '50 ai secolului trecut, Nicolae Labiş (2 decembrie 1935 - 22 decembrie 1956) şi Nichita Stănescu erau doi poeţi foarte tineri, în plină ascensiune. Amândoi au devenit rapid celebri. Mai întâi Labiş. Puţin mai târziu, Nichita.

22
/12
/15

Știați când se primeau crenvurștii la restaurantul Berlin din centrul Bucureștiului? Dar de „povestea cozii” ați auzit? Oare cum se iubea la 14 grade, cu zăpada intrată în apartament? Câțiva scriitori români deapănă, cu haz, amintiri din comunism.

18
/12
/15

Când prietenii de la Ziarul Metropolis mi-au solicitat un Top 3 al cărților citite în 2015 le-am mulțumit pentru încredere. Faptul că cineva încă te bănuiește că ai citit 3 cărți într-un an e semn de mare prețuire. Nu puteam să le înșel așteptările, așa că în ultimele ore am lecturat 3 cărți... exact acelea care îmi plăcuseră cel mai mult înainte de solicitare.

17
/12
/15

Cultura română rămâne mai săracă la finalul acestui an, după ce regizoarea și scenarista Malvina Urșianu, actorii Eusebiu Ștefănescu şi George Motoi, compozitorul Marcel Dragomir, traducătoarea Antoaneta Ralian sau scriitorul și dramaturgul Valentin Nicolau ne-au părăsit în 2015.

16
/12
/15

„Oameni de unică folosință” este o poveste despre drama unui bolnav de Alzheimer, un „film” derulat fotogramă cu fotogramă, care, dincolo de problemele psihologice complexe pe care le pune, transmite o puternică emoţie. Romanul grafic cu acest nume, scris și ilustrat de Elena Ciolacu, se lansează oficial joi, 17 decembrie, de la ora 18.30, la Casa cu Rost (Calea Victoriei, nr. 155).

16
/12
/15

Nu mai puţin de 150 de cărţi având autograful lui Jeff Kinney, autorul bestsellerului „Jurnalul unui puşti”, îşi aşteaptă cititorii. Editura Arthur va pune la dispoziția fanilor, prin concursuri și prin intermediul partenerilor, cele 150 de exemplare din volumul 10 al seriei „Jurnalul unui puști”, Ca pe vremuri (ediţia în limba română, traducere de Andra Matzal), semnate de autor.

12
/12
/15

În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgență Fundeni, acuzând dureri puternice în zona ficatului. Cu o zi înainte fusese la nunta unor prieteni. A ajuns la București, cu trenul, chiar în seara aceea, cu câteva ore înainte să moară.

10
/12
/15

Miercuri-seară, de la 18.30, la Ateneul Român, care a fost plin, autorul de bestseller-uri Eric-Emmanuel Schmitt s-a întâlnit cu criticul de teatru Marina Constantinescu, pentru un dialog despre literatură și teatru, dialog care a fost marcat de panseuri adânci.

10
/12
/15

Un monument dedicat filosofului și scriitorului Emil Cioran a fost dezvelit în Capitală, la intersecția străzilor Gara de Nord și Mircea Vulcănescu. Turnarea și transpunerea în bronz a bustului a fost gata în 2013, iar soclul, confecționat din calcar de Vrața, adus din Bulgaria, a fost terminat anul acesta.

09
/12
/15

„Cu adevărat unic, fabulos şi acid”, romanul scriitorului și muzicianului american de origine iraniană Ali Eskandarian, Anii de aur, a apărut de curînd în colecția „Biblioteca Polirom”. Anii de aur a apărut în Statele Unite după moartea tragică a autorului şi a cunoscut un succes instantaneu.

08
/12
/15

O seară de lectură, organizată cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea scriitorului avangardist Gellu Naum, va avea loc miercuri, de la ora 19.00, la Café Verona din Bucureşti.