Eseu despre tinerețe
https://www.ziarulmetropolis.ro/eseu-despre-tinerete/

„Interior zero” de Lavinia Branişte e despre tinereţea dezbrăcată de toate motivele pentru care o iubim. E despre limitele vârstei, despre angoase şi încercări, despre dezamăgiri, frustrări şi renunţări. E despre pierderile noastre, ale celor care ne-am rătăcit pe un drum pe care-l credeam drept.

Un articol de Diana Trăncuţă|10 Mai 2017

Bunica mea, pensionară la ţară, fostă CAP-istă şi fostă victimă a violenței domestice, a muncit toată viaţa. Trăind într-o lume care nu i-a permis să viseze sau să aibă pasiuni, într-un regim comunist care nici n-a prigonit-o, dar nici n-a îmbogăţit-o, bunica a născut primul ei copil la 21 de ani. A rămas văduvă la 41. Când i-a murit bărbatul, bunica l-a jelit de se auzea în tot satul. Dincolo de imaginea asta arhetipală, aproape necesară în comunităţile mici, rurale, ea îl iubise şi îl şi iertase. Apoi, tinereţea ei a însemnat creşterea celor trei copii, de una singură, şi grija unei grădini care i-a asigurat o sursă de venit.

Îi fac o poză bunicii. E al 67-lea Crăciun al ei, dar nu ninge ca altă dată. Îi dau telefonul să se vadă. Reacţia ei stârneşte hohote de râs în toată camera.

Doamneee, ce urâtă suuunt!

Apoi, tonul vocii ei devine mai serios şi priveşte ecranul ca şi cum s-ar vedea pentru prima oară. Mă întreb câţi ani o avea de când nu s-a mai uitat într-o oglindă.

Ce urâtă şi bătrână suuunt, Doamneee!

Şi începe să plângă, într-un doliu pentru fiinţa care-a fost cândva.

*

Interior zero de Lavinia Braniște e despre tinerețea dezbrăcată de toate motivele pentru care o iubim. E despre limitele vârstei, despre angoase și încercări, despre dezamăgiri, frustrări și renunțări. E despre pierderile noastre, ale celor care ne-am rătăcit pe un drum pe care-l credeam drept.

*

În mitologia greacă, zeiţa Eos (Aurora la romani) e pedepsită de Afrodita, în urma unei idile cu Ares, să fie etern îndrăgostită. În căutarea iubirii, îl găseşte pe Tithonus, un muritor din Troia. Zeiţa îl roagă pe Zeus să-l facă nemuritor pe Tithonus, însă uită să-i ceară şi tinereţea veşnică. Cel care renaşte întru nemurire devine însă tot mai bătrân, până în punctul în care nu se mai poate mişca, transformându-se, în final, într-un greiere.

zeroFrica de a-mi înșela așteptările, de a fi dezamăgită de mine însămi și de a dezamăgi încrederea celor care cred în mine. Frica că orice căutare de sine e zadarnică și frica de propria mea nimicnicie, frica de a rămâne mereu în dezacord cu prezentul și realul, frica de ignoranță și superficialitate, de confort și autosuficiență, frica că nu-mi voi găsi niciodată pasiunea adevărată și îmi voi consuma energia în activități lipsite de importanță reală, frica de a nu mai putea retrăi nicăieri sentimentul de acasă și a mă simți înstrăinată oriunde m-aș afla, frica că îmi voi rata viața (indiferent ce ar însemna asta). [E, 20]

Frica de moarte se manifestă la oameni deghizată în alte frici – de înălţime, de apă, de albine. Omul a murit de ciumă şi de holeră, a murit la Auschwitz sau la Hiroshima, moare în atacuri chimice în Siria sau încercând să cucerească everesturi sau moare fugind de moarte peste Tamisa. Faptul că nu îşi poate controla destinul îl obsedează de când e omenirea, iar asta o demonstrează încercările lui de dobândire a nemuririi. Chiar şi atunci când omul a ales conştient moartea, a ştiut că o asemenea alegere îl va face cumva un erou. Ideea de eroism în detrimentul unei vieţi lungi s-a perpetuat încă de la exemplul lui Ahile. Curajul nu doar de a sta faţă-n faţă cu propria dispariţie fizică, ci de-a o risca, a fost mai degrabă construit artificial, de contexte istorice specifice, cum au fost războaiele.

Lovecraft spunea că cea mai mare frică a omului e frica de necunoscut și în cazul meu are dreptate. Frica de moarte, de pierdere, de schimbare, de cataclisme, de a scrie o carte nouă, toate se trag din faptul că nu știu cum aș reacționa, cum aș supraviețui, dacă aș supraviețui. Și obsedații de control ca mine nu știu să se împace cu atrocitatea necunoscutului. Că mă echilibrează paradoxala fascinație pentru misterios e altă poveste. Misteriosul și dragostea, da. Fiindcă frica, nu ura, e opusul dragostei, iar eu iubesc tare și totul, așa că mi-e frică tare și de toate. [A, 28]

*

Într-o încercare de intruziune în tinereți românești de azi, am vorbit cu Cristine din viața mea. Ele au 20 sau 31 de ani. Am vorbit despre muncă și iubire, despre frici și îngeri păzitori. Am pătruns în intimitatea unor ani cărora le vom duce dorul, dar pe care am vrea, uneori, să-i trăim în slow-motion. Nu mai mergem la războaie, cel puțin noi, din partea asta de lume. Nu cunoaștem, din fericire, decât această viață, cu planuri pe zece ani care, de obicei, dau greș. Ne bucurăm rar și, în general, suntem prea obosiți pentru anii noștri.

,,Young, I wanna be forever young, ziceau Alphaville. Mai aproape de vremurile noastre, băieții de la Fun erau pe val în vara lui 2013, iar la balurile de absolvire de pe planetă răsăritul a cântat pe mai multe voci – ,,toniiiight, we aaare young”. Mai e, desigur, şi povestea tinereții fără bătrânețe. Iar pe plan local, – 17 ani infinit, am doar 18 ani, ca la 20 de ani. Tinereţea e sanctificată până la nivelul la care vârsta nu mai e doar un număr, ci e totul, iar fiecare schimbare de prefix coincide cu dezlănţuirea unor meditaţii existenţiale şi-a unei inevitabile doze de tragism. În plus, societatea ne-a învăţat că bătrâneţea nu e mereu înţelepciune, iar societatea românească, în particular, că, între graniţele acestei ţări, e mai uşor să fii tânăr decât bătrân.

Omul pe care îl am lângă mine de cinci ani. Dar nu ca pe un înger păzitor îl văd. Știi care e treaba cu gravitația și cum în lipsa ei universul ar însemna numai atomi bezmetici? Cam așa ceva. [B, 25]

Scriind povestea unui om aflat în căutarea nemuririi, Borges face o declarație despre viață și moarte: În afara omului, toate animalele sunt nemuritoare, pentru că ignoră moartea. Omul știe că va muri, de aici și eforturile sale în construirea unei vieți blânde, în acord cu principiile sale morale, dar și cu normele nescrise ale societății. Sunt etape care trebuie bifate astfel încât să nu existe derapaje în circuitul omului în natură. În societatea modernă, aceste etape sunt reprezentate de împlinirea unor scopuri pe o dimensiune bidirecțională, personală și profesională. În plus, astăzi nici măcar o familie și o carieră nu sunt suficiente, cât timp individul nu ajunge la o stare de fericire absolută, marcată de ceea ce se numește ,,gândire pozitivă”, o nirvană de secol XXI complet inutilă și neproductivă. Iar toată această presiune se declanșează odată cu ieșirea din adolescență.

*

Alan France analizează în cartea lui, Understanding Youth in Late Modernity, teoria funcţionalistă cu privire la tineri, ei fiind văzuţi ca o instituţie socială în sine, instituţie-tranzitor către viaţa de adult. France are în vedere mai ales funcţionalismul structural, dezvoltat în anii ’50 de Talcott Parsons. Acesta din urmă explică modul în care, în toate societăţile, copiii sunt atrenaţi pentru rolul de adult. Societatea apare în teoriile lui Parsons ca un corpus biologic, unde vârsta determină locul fiecărei persoane, precum şi stabilirea de relaţii sociale (grade de rudenie). În sprijinul acestor idei, vine şi Eisenstadt, sociolog israelian, cunoscut ca ,,sociologul tinerilor’’ – astfel, în diferite etape ale vieţii, tinerii îşi însuşesc valori morale şi comportamente specifice vieţii de adult. Pare o ucenicie pe parcursul a aproximativ două decenii pentru un scop final, o bătălie spre obţinerea propriei independenţe.

Al doilea an de facultate. Call center. Never again. [B, 25]

În practică, lucrurile devin evident mai complicate, mai ales în contemporaneitate, unde acest proces continuu de învăţare e fracturat acolo unde familia nu reuşeşte să-şi asume rolul preparator pe care îl ducea la bun sfârşit în societăţile primitive şi pre-moderne, de exemplu. Societatea modernă, în schimb, a creat instituţii speciale care să ţină locul familiei, iar complexitatea crescândă a acestora a dus la crearea unor tensiuni în modul în care tinerii trec de la o vârstă la alta, în relaţiile sociale dintre ei şi în tranziţia către viaţa de adult, lucru care, la rândul său, a avut consecinţe – apariţia crizelor identitare şi a problemelor de adaptare. (Alan France, 2007)

Să faci ce nu îți place când ești supracalificat poate fi unul dintre acele lucruri care te dau peste cap, care îți pune la îndoială un sistem de valori, care te face să te îndoiești de cine ești și de ceea ce poți. Să treci printr-o experiență de acest gen și rămâi sănătos la minte e marea provocare. Eu am supraviețuit trei luni. Am învățat să mă adaptez, să învăț să tac, să învăț din orice, să mă evaluez, să renunț atunci când supraviețuirea se transforma într-o cădere prea abruptă. [S, 31]

1poza

Empatia cu personajul Cristinei e foarte uşor de simțit şi prin prisma faptului că toată povestea se desfăşoară în capitala țării. Am fost atraşi de visul bucureştean, dar cei mai mulți dintre noi nu iubim oraşul aşa cum îl fac aborigenii. Şi nici nu-l cunoaştem la fel. Bucureştiului îi datorăm o diplomă de licență, un scaun rotativ într-o multinațională, o plimbare pe Calea Victoriei. Îi suntem recunoscători, însă şi el e vinovat pentru ritmul alert căruia abia îi facem față. Și e locul în care pare că suntem condamnați să trăim în casele altora.

Frică, panică, dezamăgire, oboseală cronică și futilitate. Neputință tot mai mare de a duce lucrurile până la capăt, deși mă copleșesc singură cu tot mai multe sarcini și deadline-uri, sperând că asta mă va motiva, dacă altceva nu. Nu înțeleg ce fac și de ce. Și mă blochează. [M, 22]

Viața profesională a Cristinei e un haos în care se complace pentru că n-are încotro, pentru că e ce trebuie făcut. Construită pentru cuvinte, Cristina lasă meseria de traducător din care nu se poate hrăni pentru xeroxuri şi asistență într-o mare firmă, unde se simte ca într-o închisoare.

Viața personală a Cristinei e un haos în care se complace pentru că n-are încotro, pentru că e ce trebuie făcut. Cristinei îi e frică de riscurile clădirilor cu bulină, dar în ciuda acestei frici, tânjește după iubire, care e tot un fel de cutremur.

Să îl iubești când el nu o (mai) face nu e cel mai dificil lucru. Să îl iubești cu grație când el nu o (mai) face e. Să îi dorești fericirea, chiar dacă nu e cu tine. Să lupți pentru el, dar să te oprești când ajungi să lupți împotriva lui. Să îl lași să plece pe drumul de care are nevoie atunci, iar tu să o iei pe un altul, cu toate catrafusele tale și cu restul fericilor tale (că nu-i sănătos pentru nimeni să le ții în altă parte decât în tine și din tine). Să accepți că drumurile astea se intersectează, se unesc sau se îndepărtează după cum le-a construit cineva de la Conducere, dar fără hartă n-ai de un’ să știi ce șerpuiri au ale voastre. Și tot ce poți face e să hoinărești înainte și să speri că vă vor duce unde aveți nevoie. Sau întrebai cum e să îți iubești pisoiul? Că asta e cu topire și pe veșnicie. [A, 28]

Romanul Laviniei Braniște e viața noastră, a celor care ne-am visat cândva adulți, cu bani în buzunar, cu harta lumii cucerită. Povestea Cristinei se întâmplă în acel moment zero din existența unui adult, cu mers prin nisipuri mișcătoare și eforturi de găsire, de înțelegere a sinelui. Cristina e în toți și-n toate.

Astăzi nici măcar o familie și o carieră nu sunt suficiente, cât timp individul nu ajunge la o stare de fericire absolută, marcată de ceea ce se numește ,,gândire pozitivă”, o nirvană de secol XXI complet inutilă și neproductivă. Iar toată această presiune se declanșează odată cu ieșirea din adolescență.



24
/06
/18

Teatrul Evreiesc de Stat  prezintă miercuri, 27 iunie, de la ora 19.00, spectacolul de lieduri și poezie „Glasuri evreiești în poezia lumii“, pe versuri de Benjamin Fondane, Nina Cassian, Magda Isanos, Charles-Pierre Baudelaire și Paul Celan, în lectura actorilor TES -  Maia Morgenstern, Darius Daradici, Viorica Bantaș și Mircea Dragoman.

15
/06
/18

"Fotbalul este popular deoarece prostia este populară" - Jorge Luis Borges (24 august 1899 - 14 iunie 1986). O falsă legendă spune că Borges, unul dintre cei mai importanti scriitori ai secolului al XX-lea, era fan al lui echipei Newell. Desigur, împreună cu bunul său prieten Adolfo Bioy Casares, a format un redutabil cuplu literar care a scris despre sportul rege...

12
/06
/18

Cartea „Pădurea întunecată”, scrisă de Nicole Krauss, a fost publicată la Editura Humanitas Fiction în anul 2018 (traducere din limba engleză și note de Luana Schidu).

08
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Roma antică a rămas mereu tributară culturii grecești. Opera lui Seneca, născut cu cinci ani înainte de era noastră, o dovedește din plin. Născut la Cordoba (Spania) într-o familie din nobilimea provincială (tatăl său scrisese un prețios tratat de oratorie) și educat la Roma, el s-a dedicat în primul rând filosofiei, adoptând stilul de viață excesiv de sobru al stoicilor.

07
/06
/18

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii...

05
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT O matrice spirituală deosebită de a europenilor face ca lumea indiană, acel conglomerat unde se vorbesc 15 grupe de limbi, cu literatură și tradiții culturale proprii, să surprindă în permanență, să intereseze prin uimitoarea diversitate și în același timp prin coeziunea extraordinară.

04
/06
/18

METROPOLIS SPECIAL După ce a cucerit planeta cu „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii” (Polirom, 2017), istoricul israelian Yuval Noah Harari și-a îndreptat privirea spre ce va urma. „Homo deus. Scurtă istorie a viitorului” (Polirom, 2018) este o incursiune în lumea imaginară a ceea ce ar putea fi.

01
/06
/18

“În primii ani de viață am locuit într-o cămăruță, împreună cu părinții mei, care abia se căsătoriseră, cu un an în urmă, erau niște oameni foarte tineri. Și în acea cameră de câțiva metri pătrați se desfășura toată viața noastră, toată viața familiei. Era ciment pe jos, era un pat în care dormeam toți trei. și pe marginea căruia, mama, ținându-mă în brațe, îmi citea. E prima mea amintire. (...)”, mărturisea Mircea Cărtărescu, într-un interviu pentru emisiunea DIGICULT. Născut într-o zi de 1 iunie, la fel ca și soția sa, scriitoarea Ioana Nicolaie, Mircea Cărtărescu împlinește, astăzi, 62 de ani.

30
/05
/18

METROPOLIS SPECIAL 7 destinații din romanele momentului – din New York până la Tōkyō, din Bogotá la Calcutta, din Tripoli până în Sicilia și de acolo la Ierusalim...

Page 1 of 8012345...102030...Last »