Spectacolul „Există nervi”, montat în baza textului lui Marin Sorescu la Teatrul Dramaturgilor Români, tratează o realitate de incubator unde experimentul sunt chiar personajele care jubilează într-o scenografie care pare ruptă din arta miniaturii.
Un articol de Alexandru Filimon|27 ianuarie 2020
Textul se înscrie într-un registru filosofic, personajele lui Sorescu nu au o evoluție cursivă care decurge din dialog, ci sunt ilustrate mai mult sub forma unor purtătoare de introspecții care se verbalizează în lipsă de găsirea unui sens. Textul e poetic și filosofic, o invitație într-un incubator hașurat de eufonie poetică si vibrație autentică. Sorescu vrea să ne lase un miez de perfecțiune într-o lume, eminanente, imperfectă, la care se tot înghesuie câte un profesor care face din mesianism un scop în sine și pentru sine.
Spectacolul e construit plecând de la premiza că realitatea este supusă sugestiei și mai mult, autosugestiei. Deși acțiunea începe într-un spațiu finit ea capătă pe parcurs ambiguitate. Locatorul, personajul lui Gabriel Răuță, își transpune transformările psihice în mediul habitual. Asistăm la un transfer de nebunie din plan psihic în plan fizic. Nici el nu mai știe unde se află în plin proces de persuasiune mesianică. De ce spun mesianică? În primul rând, Sorescu alege personajul care aduce iluminarea prin sugestie, autosugestie și noile descoperiri știintifice să fie un profesor(intrepretat ”mesianic” de Răzvan Vasilescu). Profesorul – adică un tezaur de cunoștințe teoretice din care experiența este accidentală în cel mai bun caz, dacă nu lipsește cu desăvârșire. Care ar fi cel mai bun, cel mai chemat, cel mai vestit, cel mai stimat să schimbe lumea? Pai un profesor, bineînțeles, dată fiind amplitudinea experiențelor sale intrinseci.
Secolul acesta este un secol al nervilor
Prietenul locatarului( interpretat de Alexandru Conovaru) din fidelitatea față de ceea ce simte este părtaș la nebunie până în punctul în care rațiunea îi dictează să plece. El caută să afle adevărul în măsura în care îi va elibera pe ceilalți. Problema e că profesorul caută să facă ultima parte a acestui deziderat, în timp ce el caută să facă prima parte.
Secolul acesta este un secol al nervilor. Mesianismul profesorului este în favoarea extirpării răului care în viziunea sa sunt nervii. El conchide subit că nu există nervi. Totul e creat în imaginație. Aura sa de parfum carceral împinge spectacolul în preambulului unui univers al creării omului nou. Perioada în care Sorescu scrie acest text dramatic coincide cu epoca unor mari transformări unde omul devenea o plastilină în mâna hâdă, dar sigură a sistemului politic. Răuță nu mai știe dacă locuiește în casa sa sau într-un tren. Sub influența profesorului trece prin stări pasagere ce promit schimbări sistemice la nivel psihic însă care nu se produc.
Referirea la tren poate sugera și faptul că mergem chiar și atunci când stăm în loc și credem că nu ajungem nicăieri cu riscul de a atinge vidul. Răuță mărturisește că a fost cu trenul 4 zile, dar nu a coborât din el. Captivitatea lui Răuță devine o plasă hipnotică pentru Vasilescu care caută prin degetele sale falacioase să scrie cu creta o mistificare magistrală a realității. El intrepretează profesorul, făuritorul istoriei exprimentale și nu făuritorul de destine cum se obișnuiește în tradiția mondială a școlii. La un moment dat Vasilescu îi spune lui Răută că mai întâi trebuie schimbată lumea și apoi se trece la individ.
Personajele sunt înțepenite într-un incubator atemporal
Regizorul Felix Alexa lasă personajele sale să alunece inteligent spre nebunie pentru a reda și mai mult panoplia unui secol al nervilor, care e sau poate fi sugestionat. Deși personajele sunt înțepenite într-un incubator atemporal, ele poartă cu sine germenii unei transformări care nu se mai produce. Aici depinde de autosugestie. Acele de gămălie, șfoara cutiei în care se ține ele sugerează un dans perpetuu al unor păpuși ce sunt pe bază de arc și pot sări oricum din scenariu. Regia și textul se îmbină perfect în a explora această idee care este prealută de sconografie în spiritul miniaturii.
Miracolul arhitectonic ar fi balconul apartamentul care stârnește rafale de fascinație personajelor
Scenografia(creată de Andrada Chiriac) ne duce cu gândul la o pauperitate asumată care nu deranjează. Personajele sunt mulțumite în linii mari cu spațiul în care se află. Miracolul arhitectonic ar fi balconul apartamentul care stârnește rafale de facinație personajelor. Acțiunea din spectacol începe și se sfârșește în balcon. Deși nu curge apa în casă, decât intermitent pe filosofia țârăitei, avem balcon. Valizele prăfuite, cărțile sugerează un univers fix, imuabil care pare reproduc de mintea lui Răută aflat sub oblăduirea unui conservatorism particular fondat pe neputintă și frică, principalele elemente esențiale pe care profesorul le explorează în procesul său persuasiv. Totul e în mintea lui Răuță care nu ezită în a ne arăta chipurile nebuniei în pragul marilor transformări ale lumii.
Între prietenie și dragoste, insomnia câstigă
Răzvan Vasilescu acționează ca un electron într-un atom teatral agitând și modelând acțiunea spre un happening falacios cu scop declarat, schimbarea, normal, prin sugestie și autosugestie, pentru vindecarea răului, a nervilor care nu există. Actrița(femeia necesară interpretată de Amelia Ursu) întruchipează posibilitatea dragostei așa cum profesorul întruchipează posibilitatea posibilului si prietenul său posibilitatea prieteniei. Locatarul gravitează în jurul unui posibil care la rândul lui galvanizează timpul. Deși se poate lega de posibilitatea prieteniei sau a dragostei, Răuță preferă insomnia, parcă anticipând boala secolului ce animă populația descurajată de cele două: dragoste și prietenie. Mai multe detalii aici.
