„Fluturii sunt liberi”. Sau ”Când (și) mașiniștii aplaudă în culise”
https://www.ziarulmetropolis.ro/fluturii-sunt-liberi-sau-cand-si-masinistii-aplauda-in-culise/

Concluzie: e unul dintre cele mai frumoase, luminoase, bine jucate, credibile şi emoţionante spectacole pe care le-am văzut de multă vreme încoace. Simplu. Iar o prietenă actriţă îmi şopteşte că rar vezi maşiniştii aplaudând o piesă din culise. Înseamnă că chiar „a coborât Îngerul”. Un spectacol frumos te pune pe gânduri (nu negre), îţi dă bucurie (nu -doar- hlizeală goală) şi îţi dă un ”ceva” pe care îl porţi, apoi, cu tine ca pe o bijuterie pe dinăuntru, mult timp.

Un articol de Cristina Enescu|3 Februarie 2017

Pe un site despre fluturi găsesc un citat dintr-un yoghin, Krishnamurti: ”Dacă începi să înțelegi ce ești fără să încerci să schimbi asta, atunci ceea ce ești se va transforma.” Cam așa și cu spectacolul ăsta. Cât despre interpretare și punere în scenă mă și doare să vă povestesc, căci cuvintele parcă ”pun cătușe fluturilor”. V-aș trimite val-vârtej la Excelsior, să vedeți singuri.

”Fluturii sunt liberi” este un spectacol după celebra piesă a americanului Leonard Gershe. Sincer, m-am dus fără chef. O producție aparent generată dintr-o pană de texte noi, am zis eu, a regizorului Erwin Șimșensohn, o piesă foarte cunoscută și rodată, jucată pe Broadway de 1128 de ori și ecranizată într-un film celebru care a luat Oscarul pentru rol secundar feminin. Titlul piesei este inspirat dintr-un citat din ”Casa umbrelor” a lui Dickens: ”Cer doar să fiu liber. Fluturii sunt liberi. Omenirea cu siguranță nu va refuza lui Harold Skimpole ceea ce îngăduie fluturilor.” Nimic mai departe de lipsă de inspirație în acest spectacol. De fapt, nici nu știu când (oricum, la scurt timp) am uitat că e un spectacol de teatru.

Fluturii sunt simbolul arhetipal al transformării, de la încarcerarea crisalidei la măreția libertății. Fluturii sunt liberi pentru că așa le e natura, dar mai ales pentru că nu se încurcă cu a uita acest adevăr, ci pur și simplu îl trăiesc. Omul e și el liber – atunci când își amintește că e liber. Povestea piesei e simplă: Don, tânărul orb, vrea să își trăiască viața independent, Doamna Baker e mama lui panicardă și hiper-protectoare, Jill e vecina zgubilitică ce se inserează neinvitată la masa și în viața lui Don, întru ridicarea de sprânceană a mamei lui, iar Ralph Austin e, săracul, un fel de gură mare care își ascunde vidul interior la fel ca mulți pe care îi vedem primprejur. Acuma, cine e orb, cine are handicap (și ce fel de), cine e puternic și cine e înfrânt, cum se transformă căderea în zbor, prin ce crăpături de durere se ițesc bucuria și dragostea – astea nu sunt lucruri simple, sau statice, în piesa și în spectacolul ăsta.

Întotdeauna, problema nu e problema, ci reacția oamenilor la problemă. Și, printre altele, avem nevoie de teatru ca să ne uităm la noi înșine. Citite pe FB, astfel de adevăruri zboară pe lângă tine, dar când le vezi trăite de Alex Călin care îl real-izează pe tânărul orb Don Baker, un orb care le dezvăluie cu luminozitate handicapurile interioare ale celorlalți, atunci e altceva – e esență de viață, și totodată o poveste foarte, foarte mișto.

”Auzi? – Asta da.” (replici între Jill și Don).  În locul a ceea ce nu avem putem învăța să folosim ceea ce avem. Și ceea ce avem întotdeauna, spun Alex și Ioana prin vocea lui Don și Jill, sunt lucruri precum iubirea, deschiderea, sinceritatea, inocența bunăvoinței. Avem mereu propria noastră vulnerabilitate, cu care putem veni în întâmpinarea fricii sau a singurătății celuilalt. ”Suntem un grup mic, select, ca eschimoșii. Dormim cu capul în jos” zice Don. E vorba de ”noi, orbii”. Dar zâmbitoarea, de multe ori amuzata ușurătate cu care vede el lumea se joacă delicat cu cutiuțele noastre mentale și le întoarce pe toate părțile. 

”Ar fi foarte tare să pipăi o carte mai deochiată!”

”Ești minunat” – ”Exagerezi, sunt cel mult adorabil.”

”Te avertizez: sunt superbă.”

Alex Călin – și atât. Nu e fir de teatralitate sau de interpretare în el. N-am văzut doar mult talent, ci și vocație, inspirație, flacără. Iar în Don Baker al său e pur și simplu viață care pulsează într-o mie de sentimente joase, înalte, reale. Alex Călin e un Actor în sensul etimologic al cuvântului, ”cel care pune în mișcare”. Ce? Viața, cea a personajelor și cea din tine, spectatorul. Presară haz peste viață, se emoționează, se dărâmă în interior, cântă la chitară, o dă în bară, e vulnerabil și măreț, adică e viu, și trăiește adevărat, indiferent ce anume trăiește. Câți oameni ”din viața reală” își simt atât de vibrant Adevărul interior, sau măcar au habar că așa ceva există? Modul în care joacă Alex teatru, pe mine ca spectator mă face să simt mai mult viața din zilele mele, dincolo de zilele din realitatea mea. În fond, scena nu e o lume paralelă exterioară realității, ci (atunci când coboară Îngerul, cum se spune în teatru) miezul din interiorul lumii reale.

Don se sperie teribil când descoperă extensiile de păr și genele false ale fetei. Nu asta pățim toți, când Eu îl întâlnește pe Tu fără măști și plase de siguranță? Iar Jill, fluturele uman care își descoperă libertatea abia când încetează să se teamă că o va pierde.. Ioana Anastasia Anton o joacă pe Jill și tot peisajul ei de trăiri mega-umane, pierderi și descoperiri în așa fel încât mi-a făcut o poftă nebună să mănânc un măr – fix ăla de pe scenă, pe care îl devorează Jill cea mereu înfometată și pe care i-l oferă mama lui Don ca în Albă ca Zăpada. Ioana e fiică de regizoare și de actor, dar mai presus de asta cred că e un om luminos, a cărui frumusețe interioară transpare prin Adevărul pe care îl joacă pe scenă. Îmi pare neînfricată, vulnerabilă, proaspătă și autentică.

”Cred că Don e cel mai frumos om pe care l-am văzut vreodată. Chiar vrea să trăiască de-adevăratelea. Dumneavoastră vedeți doar ce are nevoie, nu ce își dorește” îi spune Jill doamnei Baker. Sună cunoscut? Rău. De câte ori nu ne suntem noi înșine Doamna Baker, prea speriați de Viață, sau Jill, instruindu-i pe ceilalți cum să își depășească limitele în timp ce propriul nostru suflet are cârje? Don vede cu mâinile și cu sufletul, Jill e un fluture auto-încătușat iar mama lui Don trăiește în cețuri până când ne-vederea temporară a lui Jill îi deschide ochii. Când suntem orbi și nu o știm, binecuvântarea e când cineva, din propria sa neputință ne face să deschidem alte tipuri de ochi, iar noi la rândul lor vom putea vedea mai bine cum să le întindem o mână.

Fluturii-sunt-liberi-1

Maestra Catrinel Dumitrescu, mama-cloșcă a lui Don, e oarbă pe dinăuntru până când acceptă să și se fisureze teama de a-și schimba convingerile. Are o frumusețe posturală și o eleganță expresivă remarcabile. Nu toți actorii care au avut epoci de aur în carieră păstrează, peste ani, acea scânteie interioară care dă lumină și credibilitate rolurilor. Dar când se întâmplă așa, ca în cazul acestei doamne, simți din sală că pe scenă e, într-un fel, prototipul actorului perfect: tânăr și nerigidizat, dar cu multă experiență de teatru și de viață. Ca în realitatea actriței, Ms Baker, mama lui Don este văduvă. Are o grămadă de temeri legate de fiul ei, un sarcasm în spatele căruia vezi mereu dragostea și (inițial) o rigiditate psihică de te apucă criza de torticolis. Iar procesul prin care se transformă în the better version of herself (varianta ei mai bună) e firesc, credibil, jenant ca toate transformările noastre și totodată la fel de măreț ca ele.

Șerban Gomoi, hiper-cool-ul regizor al piesei în care joacă Jill, și cel alături de care ea îl sparge pe Don într-o mie de cioburi (inițial), este atât de autentic în falsul de sine, în măștile pe care și le pune pentru a se feri de realitate încât îți vine să-i dai ba palme, ba o batere pe umăr. E vocal și extrovertit din inhibiție, unul dintre acei mulți care încearcă să acopere din afara vidul sufletesc. E spumos și gogoman, iar împreună cu Doamna Mamă creează un cuplu savuros de orbeți. Doar că el iese din scenă rămânând tot orbete.

A mia oară văd asta: erotismul, actorul în lenjerie intimă nu sunt o problemă, ci contextul în care sunt puse. Don și Jill fac dragoste, cu o candoare și o tandrețe de îți vine să fugi acasă și să iei la pupat pe cine ai acolo. Iar asta, nuditatea, este o formă supremă de vulnerabilitate. Curajul nu e să nu îți fie teamă, ci să îți strunești atâta teama cât să faci primul pas. În acel prim pas găsești viața reală, plină, și apoi în primul de după, și de după…

Tinerii aceștia patru (da, toți 4!) din distribuția piesei reprezintă bună parte din ceea ce nu e teatrul fosilizat, sforăitor și prăfuit. Când îi voi mai revedea pe cei doi protagoniști, pentru mine vor fi Don și Jill care s-au făcut actori și joacă niște roluri. O piesă și o montare pur și simplu frumoase, actori a căror interpretare vă dau în scris că nu vă va lăsa indiferenți. Un spectacol viu care te face să râzi în hohote în mijlocul unei dureri existențiale, care te zbate de toți pereții pentru ca apoi să facă îți răsară în suflet un curcubeu cât casa, de unde și când te aștepți mai puțin. Am plecat de la Teatrul Excelsior un om mai puțin înfricoșat de propriile mele neliniști și neputințe, cu mai multă prospețime sufletească și cu niște fluturi, prin stomac și suflet. Iar fluturii, când îi găsești înăuntrul tău și înăuntrul celuilalt, te fac cu adevărat liber.

Un spectacol bun e locul ăla dea igienizare mentală și sufletească în care venim ca să ne regăsim umanitatea și să învățăm ceea ce altfel, venind ca lecție din partea Vieții sau a altora, nu am accepta în veci. Atunci începem, ca Jill numărând pașii dintre mobile, pur și simplu să transformăm realitatea în versiunea ei cea mai luminoasă. Alex Călin, citându-l pe actorul David Harbour, spune “I believe that great acting can change the world!” (Cred că marea actorie poate schimba lumea!”). Să nu îl credeți. Să cercetați mergând la ”Fluturii sunt liberi”, în regia lui Erwin Șimșensohn, cu Alex Călin, Ioana Anastasia Anton, Catrinel Dumitrescu și Șerban Gomoi. Și cu îngerul care coboară, și mașiniștii care aplaudă. Nu, clar nu e o piesă doar ”pentru tineri”, sau doar pentru cei care vor ”să râdă și să se emoționeze puțin”, ci pentru oricine vrea aer proaspăt de teatru, actori care creează magie și emoție și Adevăr pe scenă. Și o interpretare pentru toți cei care au uitat să fie vii.

INFO

Fluturii sunt liberi, de Leonard Gershe

regia Erwin Șimșensohn

(Teatrul Excelsior)

Traducerea: Eliza Șimșensohn
Distribuția:
Don – Alex Călin
Jill – Ioana Anastasia Anton
Doamna Baker – Catrinel Dumitrescu
Ralph – Șerban Gomoi
Scenografia: Iuliana Gherghescu
Light Design: Daniel Klinger
Foto: Adi Bulboacă
Durata spectacolului: 1h 55min

22
/01
/19

Film Now și Digi 24 transmit în direct, astăzi, 22 ianuarie, în jurul orei 15.20, anunțul oficial al nominalizărilor la premiile Academiei Americane de Film. Cea de-a 91-a gală a premiilor Oscar va avea loc pe 24 februarie, la Los Angeles.

22
/01
/19

Știu că sunteți curioși să aflați câte ceva și despre mama. Sincer să fiu, mă încearcă și pe mine aceeași curiozitate. Să aflu mai mult decât știu deja. În primul rând, știu că mama se roagă în fiecare seară la Dumnezeu pentru mine și pentru sora mea.

22
/01
/19

Noaptea, când stau în cutiuța mea și torc cu ochii la focul din sobă, mă gândesc deseori la Tomiță, pe care nu l-am mai văzut de mai bine de trei săptămâni. L-am simpatizat încă de când s-a născut, în special pentru numele lui de motan.

20
/01
/19

Se joacă la Teatrul Bulandra din București spectacolul „Treapta a noua” (în adapterea scenică a Ancăi Maria Colțeanu), după un text de Tom Ziegler, cu actrițele Manuela Ciucur, Catinca Maria Nistor, Oana Ștefănescu și Adela Bengescu.

18
/01
/19

Proaspăt apărut, al cincilea DVD din excelenta colecție Sahia Vintage, coordonată de cercetătoarea Adina Brădeanu în cadrul unui proiect al Asociației One World Romania, prezintă și discută, sub titlul „Efemere”, câteva filme comandate în diferite perioade Studiului Sahia de diverse instituții ale statului comunist.

18
/01
/19

Acum sunt o fetiță mare, chiar dacă mă cred uneori „lup marin”. Lupul marin, în caz că nu știați, este un animal de casă care are misiunea de a salva viețuitoarele din apele sărate ale mărilor și oceanelor. De câteva zile mă tot pregătesc să-mi fac bagajele să merg în Italia, la frățiorul meu bolnav. Sunt foarte fericită că-mi pot lua cu mine toate jucăriile și că voi zbura cu avionul. Pentru că nu am mai zburat cu avionul niciodată, recunosc că sunt emoționată.

18
/01
/19

Dacă mi-ar fi spus cineva la jumătatea lui noiembrie, când l-am luat de mânuță pe Toma și ne-am dus să ne întâlnim cu primarul orașului Măgurele pentru a discuta despre o implicare totală a locuitorilor și instituțiilor în cazul Mirunei - o fetiță de 2 ani și jumătate din localitate, diagnosticată cu leucemie -, că în mai puțin de o lună și jumătate doctorii de la Marie Currie îmi vor spune, fără menajamente: "Copilul dvs are cancer", l-aș fi trimis cu trotineta la balamuc.

18
/01
/19

Pe vremuri, asta însemnând acum câteva săptămâni, ori de câte ori își făcea tata timp să se joace cu noi - reușea cam greu să se desprindă de știrile politice sau de îndeletnicirile lui de pe facebook - mă întrebam de ce mă încearcă sentimente atât de diferite față de părinți. Dacă mama nu-și permitea o secundă pentru ea dedicându-se total nouă, tata abia dacă se îndura să ne alerge seara un pic în jurul mesei, prefăcându-se că este căpcăun.

18
/01
/19

Spectacolul „Moș Nichifor”, după povestea Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă, în regia lui Alexandru Dabija, va avea premiera la Teatrul ACT pe 23, 24 și 25 ianuarie, de la ora 19:30, avându-i în distribuție pe Marcel Iureș și Ruxandra Maniu.

17
/01
/19

TURISM CULTURAL. Iordania e cu mult mai mult decât deșertul Wadi Rum și Petra, minunea din deșert, binecunoscute de altfel călătorilor români. Vă propunem altceva.

Page 1 of 77012345...102030...Last »