Gianina Cărbunariu vorbeşte despre spectacolele din festivalul internaţional „Vieţi paralele – Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiilor Politice“, programat între 11-13 octombrie, de la ora 19.30, Sala Studio a Teatrului Odeon din Bucureşti
Un articol de Pompilius Onofrei|10 octombrie 2014
Este un proiect al Festivalului Internațional de Teatru Divadelná Nitra din Slovacia care aduce împreună artişti, co-producători şi instituții partenere din şase țări: Cehia, Germania, Ungaria, Polonia, România şi Slovacia. Artişti din țări ale fostului bloc comunist au creat şase spectacole de teatru pornind de la studiul unor materiale ce au aparţinut fostelor poliții secrete.
Toate spectacolele au fost prezentate pentru prima oară la Festivalul Internațional de Teatru Divadelná Nitra, între 27 septembrie și 2 octombrie 2013. Pe parcursul anului 2014, fiecare coproducător organizează pentru publicul său local un festival în care invită cel puțin alte două producții realizate în cadrul acestui proiect interdisciplinar şi internaţional.
Regizorul Gianina Cărbunariu este reprezentantul din partea României, având drept coproducător Asociaţia dramAcum, iar ca partener – Teatrul Odeon.
Pompilius Onofrei: Care au fost etapele acestui proiect care, iată, a determinat și producerea lui „Tipografic Majuscul“?
Gianina Cărbunariu: Acum doi ani am fost invitată să particip în acest proiect alături de alți cinci artiști din Polonia, Ungaria, Slovacia, Cehia și Germania. Ideea a fost, de la început, ca aceste spectacole să fie realizate în urma unei documentări foarte serioase în arhivele fostelor poliții politice din țările respective.
Sigur că fiecare artist participant în proiect a lucrat în felul său. Spectacolele sunt inspirate din documente, interviuri, mărturii, însă nu le-aș numi pe toate „spectacolele de teatru documentar.” De altfel, nu sunt convinsă nici că spectacolul meu, „Tipografic majuscul” este 100% documentar.
Fiecare țară a realizat un spectacol pentru publicul local, dar ideea a fost de a construi un puzzle. Acest lucru s-a întâmplat acum un an, în cadrul Festivalului Național de Teatru de la Nitra, după care fiecare coproducător a realizat un festival în care a invitat minimum alte două coproducții. Cu „Tipografic majuscul” am fost, pe lângă Nitra, la Bratislava, după care la Dresda, apoi la Praga. Urmează să jucăm la Budapesta.
Cine vine acum, la București, în această miniserie românească?
Eu am invitat un spectacol din Germania, care se numește „Eu și dosarul meu” (foto sus, un spectacol regizat la Teatrul Municipal din Dresda), pe 11 octombrie. Pe 12 octombrie, se va juca spectacolul de la Opera Națională din Praga, se numește „Toufar. Jocurile torturii”, în regia lui Petr Zelenka, pe care publicul românesc îl cunoaște destul de bine ca dramaturg. Multe dintre textele lui au fost traduse și jucate în teatre din București și din țară.
Sunt două spectacole foarte diferite ca sensibilitate și le-am ales tocmai pentru a arăta diversitatea proiectului, pentru a arăta diversele demersuri artistice. Spectacolul german e construit pe ideea experților cotidianului, în sensul că oameni reali sunt invitați pe scenă să-și povestească experiențele cu Stasi, în timp ce spectacolul din Cehia e un spectacol de operă, de studio.
Care este nota comună și care sunt diferențele dintre aceste spectacole, dincolo de abordarea artistică? Care e nuanța pe care o dă „Tipografic majuscul” în această paletă?
Dincolo de sensibilitatea artistică diferită, care a absolut firească, eu cred că tema din „Tipografic majuscul” e specială. În discuțiile pe care le-am avut cu producătorii și cu ceilalți artiști din proiect, tema racolării minorilor e o temă specifică României. Din discuțiile cu experți, am înțeles că, în celelalte țări, cazurile de colaborare în rândul minorilor erau foarte rare. Au fost, cumva, surprinși de existența acestui fenomen în România. Care cred că spune destul de multe despre societatea în care trăim astăzi.
Care sunt nuanțele, pentru celelalte spectacole?
În cazul celui nemțesc, a fost interesant faptul că există un personaj – de fapt, nici nu e personaj, e un om – care povestește despre colaborarea lui cu Stasi. E un lucru destul de rar, nu am mai întâlnit colaboratori care să vină și să spună de ce au făcut ce au făcut, în ce condiții. În Germania, lucrurile astea s-au întâmplat mai bine, au mai ieșit dintre ei să mărturisească astfel de lucruri. Sigur că asta dă și o tensiune specială spectacolului, toţi ceilalti „experţi ai cotidianului“ de pe scenă fiind cei urmăriţi..
În cadrul spectacolului cehesc este vorba despre un eveniment din anii ’50, când un preot, Toufar, a fost torturat timp de câteva săptămâni pentru că, în parohia în care slujea, enoriașii au văzut, în timpul unei slujbe, că se mișcă o cruce în spatele preotului. Și a apărut acest zvon despre un miracol. Ceea ce e foarte interesant e că el a fost imediat arestat, acuzat de diverse chestii, printre care și regizarea acestui miracol.
Căci poliţia politică din Cehoslovacia acelor vremuri, practic, a vrut să folosească acest caz pentru a lovi în biserica catolică, foarte activă și care era considerată unul din inamicii cei mai puternici. Pe de altă parte, biserica, la rândul ei a încercat să-l canonizeze pe Toufar. Și-atunci – avem un om care se află între două forţe extrem de puternice care își dispută un eveniment.
Toată povestea asta e transpusă în muzică.
Da, sunt momente de canto și e foarte interesant cum autorii și-au propus să facă un spectacol de operă de studio, folosind talentul compozitorului Aleš Březina pentru a transpune documentele securitătii pe muzică, ceea ce mi se pare un experiment foarte interesant.
Vor exista şi dezbateri?
Da, după fiecare spectacol străin, de pe 11 și de pe 12 octombrie, va exista o discuție relaxată între echipa artistică și publicul care vrea să intre în dialog cu artiștii, cu noi, echipa producătoare, pe temele din spectacole.
Ca o invitație de week-end, la Teatrul Odeon – de ce „Vieți paralele“?
Cred că acest interes față de istoria recentă vine într-un moment, după 25 de ani, când lucrurile pot fi evaluate cu mai multă relaxare, mai multă luciditate, punând cap la cap lucruri care s-au întâmplat între timp, pentru că în ’89 nu a fost o ruptură. Cred că încă nu ne-am încheiat socotelile cu trecutul. Din discuțiile cu ceilalți participanți în proiect înțeleg că aceste lucruri nu au murit încă. E interesant să putem vorbi unii cu alții, dincolo de perspectivele naționale asupra trecutului fiecărei țări.
Foto: Tibor Bachraty
