Elevul
https://www.ziarulmetropolis.ro/elevul/

Radu Jude a creat filmul “Tipografic Majuscul”, care, până să fie carantină, putea fi văzut în cinematografe. Totodată, aceeaşi poveste poate fi văzută şi la teatru, la Odeonul bucureştean. “Tipografic Majuscul”, spectacol de Gianina Cărbunariu, a avut premiera în urmă cu şapte ani şi nu şi-a pierdut importanţa.

Un articol de Andrei Crăciun|27 martie 2020

Am fost la Odeon să văd “Tipografic Majuscul” (http://www.teatrul-odeon.ro/stire/premiera-tipografic-majuscul),unul dintre spectacolele care au rezistat în trecerea timpului. Dar nu despre spectacol în sine aș vrea să vă scriu astăzi. Despre spectacol s-a tot vorbit și s-a vorbit bine. A primit apreciere, și-a căpătat un renume în rândul spectacolelor de teatru din orașul București, iar acest renume este justificat. Regia este curajoasă, iar actorii lasă tot timpul să se vadă că sunt conștienți de importanța, de greutatea poveștii pe care o au de spus.

Și chiar despre aceasta aș vrea să vă vorbesc: despre poveste. Povestea e așa: în anul 1981, elevul Mugur Călinescu s-a apucat să scrie, la adăpostul întunericului, pe zidurile din Botoșani mesaje prin care spera să le deschidă ochii botoșănenilor. Scria despre foame, despre libertate, despre sindicate libere, despre Solidaritatea din Polonia, de negăsit în România.

Securiștii s-au repliat repede, l-au prins și l-au investigat pe elevul Mugur Călinescu. Statul român totalitar, dictatura ceaușistă au investit resurse uriașe în urmărirea și “re-educarea” elevului (chiar “Elevul” era numele dosarului lui Mugur Călinescu la Securitate).

La doi ani de la terminarea anchetei, Mugur Călinescu se îmbolnăvește de leucemie și în 1985 moare. Avea douăzeci de ani.

Frigul, foamea, frica, firea oamenilor

Mugur Călinescu a crezut că oamenilor le lipsește adevărul, așa că s-a gândit să le scrie pe ziduri adevărul, să îl scrie cu litere mari, tipografic majuscul, să se vadă. Dar oamenii au trecut mai departe pe lângă adevăr, cu capul plecat, în frig și în foame și în frică.

La patru ani de la moartea elevului, a avut loc și în România, ultima din partea ei de lume, mereu ultima, o revoltă populară, care a decurs într-o revoluție sau într-o lovitură de stat, oricum într-o schimbare de regim. Comunismul s-a prăbușit, nedreptatea a rămas.

Cazul elevului e déjà vechi, are aproape patruzeci de ani. În România se poate spune orice și se spune orice, poți să cumperi citrice de la alimentara și banana de la orice aprozar de cartier, poți să caști cât vrei gura la emisiunile televizate (televiziune în culori).

E adevărat că sindicate tot nu există, iar solidaritate nici atât, dar România a ajuns mai departe decât oricând în istoria ei, a intrat chiar și în NATO și Uniunea Europeană.

Totuși, sentimentul pe care ți-l lasă povestea elevului (și spectacolul de la Odeon) este că istoria lui Mugur Călinescu nu a trecut.

Că nu a fost înțeleasă, că nu mai așază o greutate pe sufletul celor care o aud, că adevărul poate fi scris în continuare pe toate zidurile, cu litere de tipar, iar oamenii vor trece mai departe pe lângă el, fără să mai aibă nici măcar scuza foametei, frigului și fricii. Ci pur și simplu pentru că așa le e felul.

Trecutul continuu și acea furie

Elevul Mugur Călinescu a fost un erou, unul dintre eroii zdrobiți sistematic de Securitatea lui Ceaușescu și a poporului român.

Elevul a murit, Securitatea trăiește, securiștii trăiesc și trăiesc bine și conduc în continuare și mutilează în continuare destine, la adăpostul libertății. Nu există niciun mare furt din România, furturile care au sărăcit și au nenorocit regiuni întregi, la care să nu fi participat măcar un mare securist.

Și ce ar fi făcut elevul astăzi? Ar mai fi trăit el în România? S-ar fi revoltat în fața noii stări de fapt? Ar fi urlat în contra noilor nedreptăți? Povestea elevului e povestea ultimilor decenii din viața noastră și ea ar trebui să ridice întrebările importante.

Contează mai puțin dacă o vedeți la cinema sau la teatru, importante sunt întrebările. Și mai importante sunt răspunsurile pe care societatea românească le dă în fiecare zi. Noi – răspunsurile noastre. Curajul sau lașitatea? Tăcerea sau cuvântul?

Elevul a murit de leucemie, dar întrebarea rămâne: de ce a murit, totuși, Mugur Călinescu? Iar noi – noi cum am trăit?

Spectacolul de la Odeon e ca o palmă pe obraz sau ca un pumn în stomac, și e bine că e așa. Și mai bine e că ieșind în noapte pe Calea Victoriei peste oameni se simte plutind o furie.

Acea furie dintr-o iarnă de demult.

Acea furie.

20
/09
/21

Între 20 septembrie și 15 noiembrie, proiectul interdisciplinar „Noi împotriva noastră. Intervenție culturală pentru destigmatizarea bolilor psihice” continuă derularea la nivel național a seriei de activități artistice și de conștientizare dedicate cu precădere membrilor rețelei de sprijin din jurul persoanelor afectate de boli psihice, dar și publicului larg. 

11
/07
/21

12 iulie 1909. Într-un sat din Teleorman se năștea Constantin Noica, cel care avea să devină cel mai important filosof al României, un destin în spatele căruia să ascund numeroase povești, discipoli celebri, ani de închisoare comunistă la Jilava și un fiu care s-a călugărit…