S-a jucat marţi, 12 decembrie, la Muzeul Naţional de Artă al României, în Sala Auditorium, spectacolul „Hamlet şi noi”, realizat în Laboratorul de Artă*, un proiect susţinut de Ministerul Culturii.
Un articol de Andrei Crăciun|15 decembrie 2017
Hamlet și noi este un spectacol-laborator născut din sensibilitatea extraordinară a actriței Antoaneta Cojocaru, care este sufletul Laboratorului de Artă.
Laboratorul acesta și-a propus să fie o punte între trecut și viitor, trecând prin prezentul nostru atât de tulbure. O pledoarie pentru frumos.
Hamlet și noi a adus pe aceeași scenă douăzeci și doi de actori (unii consacrați, ca Adrian Ciobanu, alții încă studenții, ba chiar și unii voluntari din societatea civilă). E o adaptare a profunzimii lui Shakespeare la instrumentele complexe, la zi, ale artei spectacolului.
E o minune că toți acești oameni au rămas împreună, oferind din timpul lor unui proiect care s-a născut doar din energia lor. E o minune, dar era o minune necesară.
Acest Hamlet e un spectacol vast, cu proiecții video complexe, un spectacol în care muzica are rolul ei, iar coregrafiile sunt cu totul aparte. Un Hamlet foarte fragil. Ca o vrajă.
De asemenea, ar mai putea fi și spectacolul care îl consacră pe Alin Potop, un Hamlet foarte tânăr, care te obligă la un semn de exclamare.
Marile teme de la Shakespeare – iubirea și trădarea și moartea și renașterea – sunt reluate într-un spectacol care e departe de a fi perfect. Dimpotrivă, are stângăcii și are căderi, ba chiar și greșeli flagrante, întocmai ca o viață de om. E un spectacol vulnerabil, de aceea poate fi mai ușor iubit. Ne seamănă.
Iar ce s-a jucat marți înspre noapte în București a fost așezat sub imperiul unei emoții profunde. Fiindcă spectacolul nu începe înainte de a auzi vocea gravă a Regelui Mihai I al României, care ne-a fixat și ne-a lăsat o moștenire și un testament. De asemenea, spectacolul nu s-a sfârșit înainte de a-l auzi, din nou, pe Regele nostru.
Iar noi am plecat de la teatru cu inimile pline de golul durerii și mergând pe Calea Victoriei am văzut cum peste steagul României se așezase doliul. Iar steagurile fuseseră coborâte în bernă și era iarnă și era noapte și doar lumânările aprinse la Palatul Regal ne mai dădeau puțină lumină. Și mergeam, și mergeam așa, în lumina aceea, cu inimile pline de golul durerii.
*Laboratorul de Artă este o organizație non-guvernamentală foarte tânără care are ca scop promovarea inițiativelor artistice de impact din prezent din teatru, dans, muzică, pictură, fotografie, literatură, film, design și arii artistice conexe, precum și crearea de experiențe profunde de educare prin artă.
*Spectacolul s-a jucat în muzee și case de patrimoniu, pentru a atrage atenția asupra patrimoniului cultural și a monumentelor de valoare din România.
Iar ce s-a jucat marți înspre noapte în București a fost așezat sub imperiul unei emoții profunde. Fiindcă spectacolul nu începe înainte de a auzi vocea gravă a Regelui Mihai I al României, care ne-a fixat și ne-a lăsat o moștenire și un testament. De asemenea, spectacolul nu s-a sfârșit înainte de a-l auzi, din nou, pe Regele nostru.
Foto: Laboratorul de Artă
