Alex Calangiu, actor al Teatrului Naţional din Craiova, joacă rolul unui căpitan de Miliţie în cel mai nou film regizat de Tudor Giurgiu, „Libertate“, o poveste inspirată din fapte reale, despre Revoluţia din Sibiu, din decembrie 1989.
Un articol de Dan Boicea|3 octombrie 2023
Personajul său este unul dintre cei peste 500 de milițieni, securiști și civili care, în acele zile tulburi, au fost arestați de Armată, bătuți, interogați și aruncați într-o piscină dezafectată pentru a-i forța să spună că sunt teroriști. Filmul care ajunge în cinematografele românești din 6 octombrie a câștigat Premiul Cinematografelor de Artă la Festivalul de la Sarajevo și Premiul Juriului Ecumenic la Cinefest Miskolc, iar acest rol este primul rol principal într-un lungmetraj pentru Alex Calangiu.
A fost sau n-a fost revoluție la Craiova, locul în care ai copilărit? Dar în Sibiu, locul în care se desfășoară acțiunea filmului Libertate?
Alex Calangiu: A fost revoluție în Craiova, bineînțeles, cum a fost în multe orașe ale țării. Iar eu, care aveam 8 ani în decembrie 1989, am cunoscut-o direct, deși nu mi-am dorit. Pentru părinții mei, revoluția a însemnat ore întregi în care am stat cu toții baricadați în casă, a însemnat forfota continuă a militarilor și a tancurilor de la unitatea de peste drum, fuga din apartamentul nostru spre locuința bunicii, care era într-o zonă mult mai sigură.
Pentru mine, a însemnat mai ales cadavrele pe care le-am văzut pe marginea drumului și nopțile lungi, care se umpleau cu o stare de tensiune, de așteptare, cu discuțiile lor pline de foarte mult necunoscute și de foarte multe ipoteze. Cât despre revoluția din Sibiu, recunosc, tot ce am aflat am aflat o dată cu lectura scenariului propus de Tudor Giurgiu. La întrebarea voastră, care pare decupată din filmul lui Porumboiu din 2006, nu pot decât să răspund că eu fac parte dintre cei care nu au dubii, care cred în revoluția purtată de oamenii simpli și care nu vor spune niciodată că jertfa lor a fost inutilă.
Toate revoluțiile lumii au fost puțin orchestrate din umbră, e un dat al istoriei. Asta nu anulează însă în niciun fel eroismul celor care au crezut și au murit pentru cauzele lor.
Ce te-a învățat filmul Libertate despre oamenii revoluției? La ce noi adevăruri ți-a oferit acces?
Cred că una dintre lecțiile pe care filmul le oferă indirect ține de faptul că mulți dintre marii noștri eroi rămân deseori neștiuți, celebrați doar de câte un monument al soldatului anonim ridicat mult după ce istoria s-a scris. Or, frumusețea filmului lui Tudor Giurgiu vine și din faptul că scoate la lumină astfel de episoade necunoscute și nu o face la cald, ci cu detașarea și distanța de care avem toți parte acum, la trei decenii după întâmplări.
Dacă pentru mulți dintre cei tineri filmul e pur și simplu o filă de istorie din vremea părinților lor, pentru cei care au trăit evenimentele de la Sibiu în direct, e cu totul răscolitor. Iar oamenii ăștia sunt foarte mulți, vin la proiecții, stau de vorbă cu echipa în Q&A-urile de la final, își spun poveștile.
Nu pot de pildă să uit o doamnă, asistentă medicală, care, după proiecția de la Sibiu, i-a mulțumit lui Tudor că a avut delicatețea să nu arate chiar tot ce s-a întâmplat acolo la bazin. Avea lacrimi în ochi când ne spunea că în două decenii de carieră medicală n-a văzut niciodată în gardă la urgențe violența și atrocitățile pe care le-a văzut în 1989 la bazin.
Cum construiești un personaj – căpitan de poliție? Un personaj nici alb, nici negru, care trebuie să iasă viu din vâltoarea unor evenimente care îl depășesc? Documentare la bibliotecă? Filme de acțiune românești? Amintiri personale?
Toate astea și încă ceva în plus. Sigur că am citit foarte multe lucruri legate de revoluție, am căutat mărturii, am încercat să înțeleg un context din cât mai multe puncte de vedere: social, politic, economic. Dar actorul nu e istoric, nu e nici teoretician, el lucrează cu emoții în primul rând. Munca mea cea mai grea a fost să găsesc acea emoție, acea stare la care să mă racordez, pe care apoi să o mențin pe timpul filmărilor, ca să vorbesc oamenilor de acolo, din zona aia.
Cumva, am fost și foarte norocos să încep filmările chiar după ce făcusem premiera la câine cu om. câine fără om de Radu Afrim. Rolul hingherului, pe care l-am construit acolo, e un rol greu care presupune o tensiune teribilă, care trebuie menținută mult timp pe scenă. Ceva din tensiunea asta a rămas în mine și a trecut insesizabil și-n film.
Tudor Giurgiu ți-a împlinit un vis: să fii actor de film în rol principal. În ce fel te-a ajutat/ghidat regizorul ca, alături de colegii tăi, unii dintre cei mai buni actori de teatru și film din România la ora actuală, să creezi o poveste puternică, credibilă, curajoasă?
Tudor Giurgiu e singurul regizor de film pe care îl cunosc care călătorește prin țară în mod constant ca să vadă piese de teatru, să cunoască actori tineri și să-i observe în cât mai multe ipostaze. Este unul dintre puținii regizori de film îndrăgostiți de teatru, care dau constant șanse actorilor din provincie. Or, asta spune deja destul despre un regizor care știe să te protejeze, care e atent la evoluția ta în fiecare moment.
Fără atenția asta a lui permanentă la mine în detaliu, probabil nu aș fi reușit să mă simt bine la filmări. Grija asta constantă a lui s-a propagat, într-un fel, în toată echipa. S-a tradus efectiv într-o atmosferă extraordinară la filmări care a făcut ca, în ciuda emoțiilor pe care le aveam în fața unora ca Andi Vasluianu, Costel Cașcaval, Andreea Grămoșteanu sau Emilian Oprea, toți actori cu foarte multă experiență de platou, să mă simt în largul meu și să pot lucra foarte bine și eficient.
Timp de 34 de ani, adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 a fost ascuns. Crezi că Libertate – filmul îi mai răcorește pe cei care au strigat atâta timp după dreptate?
Chiar dacă pornește de la niște fapte reale, Libertate nu e un documentar care-și propune să arate vinovații cu degetul și să facă dreptate. La urma urmei, e un demers artistic, e un film de ficțiune. Asta nu înseamnă că întâmplările relatate nu îi răscolesc pe privitori, cu atât mai mult pe cei care au pierdut oameni apropiați la revoluție, care au trecut prin coșmarul de a-și căuta soțul, fratele, iubita pe străzi sau de a răscoli la morgă, în grămezile de cadavre dezbrăcate de haine, după cei dispăruți, așa cum ne-a povestit, la un final de proiecție, o doamnă din Târgu-Jiu.
Poate că, în cazul acestor oameni, filmul are și un efect terapeutic, vindecă o rană mai veche, aceea de a nu fi fost auziți. Dar meritul rămâne tot al lui Tudor, care a reușit să găsească dozajul bun între dramatismul unui episod pe care istoria chiar l-a înregistrat și miza lui artistică, de cinema de autor.
