Editura Humanitas a lansat recent volumul „Memoriile unui paşoptist-model. Amintiri politice şi diplomatice, 1848–1903”, de Iancu Bălăceanu (Ediţie de Georgeta Filitti), pe care vă invităm să-l descoperiţi în colecţia „Memorii/Jurnale”.
Un articol de Liliana Matei|4 aprilie 2019
„Iancu Bălăceanu este paşoptistul-model: vlăstar al unei mari familii muntene, studiază la Paris – unde se pătrunde de ideile liberale, audiind cursurile corifeilor generației de la ’48 –, militează în societăţi studenţeşti, cochetează cu mazzinismul şi îşi face o sumedenie de relaţii ce îi vor folosi mai apoi în cariera diplomatică. Abia ieşit din adolescenţă, revine în ţară, şi soarta îl aruncă în tabăra revoluţiei. După o trecere fulgurantă prin Bucureştii în plină revoltă, e numit, peste noapte, prefect de Câmpulung.
Faptele de atunci, precum şi cei nouă ani petrecuţi într-un exil aventuros, punctat cu misiuni secrete în slujba sultanului – și a cauzei naționale românești – împreună cu prietenii Ion Ghica și Nicolae Bălcescu, îi conferă o aură de revoluţionar. Imediat după Unire se implică într-o serie de misiuni diplomatice delicate. Dintre acestea, esențială este aducerea lui Carol de Hohenzollern pe tronul tânărului principat, în care joacă un rol determinant – un adevărat roman polițist. În deceniile următoare, Iancu Bălăceanu va fi, pe rând, ministru plenipotențiar al României în capitalele puterilor europene, la Paris, Viena, Roma, Constantinopol, Londra.
Memoriile sale, extrem de dense, presărate cu portrete memorabile ale marilor oameni din cea de-a doua jumătate a secolului XIX și cu nuclee narative de la care pot porni tot atâtea filme de aventuri, fixează figura unui personaj exemplar din deceniile în care România se construia.” – Georgeta Filitti
Fragment din introducerea semnată de istoricul Georgeta Filitti
Autorul amintirilor de faţă e un membru al cunoscutei familii boiereşti a Bălăcenilor, atestată documentar în Ţara Românească din secolul al XIV lea. S a născut la Bucureşti în 1828 şi a închis ochii în 1914 la Nisa; între 1859 şi 1901, cu scurte întreruperi, s a aflat în serviciul diplomatic al ţării sale. O corespondenţă impresionantă, publică şi particulară, reconstituie minuţios un traseu de viaţă plin de neprevăzut, presărat cu episoade consumate în mai toate capitalele europene şi asiatice care, într un fel sau altul, interesau România în acei ani: Parisul, Viena, Roma, Constantinopolul, Londra.
Spre sfârşitul vieţii, retras în tihna căminului de pe Riviera franceză (a fost căsătorit cu Angeline Bonfils, dintr o străveche familie burgheză din Nisa), simte nevoia să istorisească alor săi cele văzute şi trăite, fapte şi evenimente la care a fost martor ori actor profund implicat. Aceasta este substanţa cărţii de faţă.
Ion (Iancu) Bălăceanu este paşoptistul-model: îşi face studiile la Paris, unde se pătrunde de ideile liberale la modă atunci în capitala Franţei, audiază cursurile şi conferinţele lui Saint Marc Girardin, Edgar Quinet, Jules Michelet ori Alphonse de Lamartine, militează în societăţi studenţeşti, cochetează cu mazzinismul şi îşi face o sumedenie de relaţii ce îi vor folosi mai apoi în cariera diplomatică. Abia ieşit din adolescenţă, revine în ţară, şi soarta îl aruncă în tabăra revoluţiei, unde, după o trecere fulgurantă – în iunie ’48 –, prin Bucureştii în plină revoltă, e numit, peste noapte, prefect de Câmpulung. Faptele de atunci, precum şi cei nouă ani
petrecuţi în exil îi conferă o aură de revoluţionar, de liberal moderat aflat mereu, din punct de vedere politic, în umbra lui Ion Ghica. E un capital moral ce îi va deschide în primul rând cariera diplomatică, într o vreme când românii nu urmează încă şcoli anume în acest sens.
Poliglot, perfect cunoscător al bunelor maniere, provenit dintr o familie cu tradiţie şi cu un trecut revoluţionar de toată lauda – iată cartea de vizită a lui Ion Bălăceanu în 1859. E firesc aşadar să intre, de la început, în echipa principelui Cuza ca prefect al Poliţiei Bucureştilor. E vremea când proaspătul principe îi pare a fi „cinstit“, „inteligent“ şi „neameţit de bogăţie“.
În şase ani îşi va schimba părerea într atât de mult, încât se va număra printre conjuraţii care provoacă detronarea lui Cuza la 11 februarie 1866.
Până atunci însă e un funcţionar exemplar. Asigură ordinea în Bucureşti şi anihilează comploturi şi bande de hoţiextra muros, adică în judeţul de baştină al familiei sale, Teleorman. Apoi îndeplineşte prima sa misiune diplomatică. E unul dintre episoadele semnificative nu numai din cariera sa, ci chiar din istoria relaţiilor internaţionale ale ţării. În 1859, conflictul armat austro–francez, desfăşurat pe pământul Italiei, îi atrage în joc şi pe unguri, şi pe români. Este momentul ca aceştia să încerce reconcilierea ratată în 1848. Discuţiile purtate cu Kossuth şi comilitonii săi, susţinerea aflată la ministrul italian Cavour, înţelegerea manifestată de împăratul Napoleon III faţă de români în aceste împrejurări constituie, indiscutabil, un moment de glorie pentru proaspătul diplomat.
Revenirea în ţară şi intrarea în parlament marchează şi începutul deteriorării relaţiilor cu principele Cuza. Dacă până acum apostrofele la adresa lui Alexandru Vilara, ministrul de interne al principelui Gheorghe Bibescu, sau a lui Fuad paşa, comisar otoman în Principate în 1848, păreau simple accese umorale, din acest moment Ion Bălăceanu devine un critic neîndurător, pătimaş şi prea adesea nedrept. Două personalităţi politice rămân oile negre ale diplomatului: Mihail Kogălniceanu şi P.P. Carp. Cel dintâi i se pare a fi geniul rău al lui Cuza, arţăgos, cupid, autor nefericit al loviturii de stat de la 2 mai 1864. Urmându l doar pe Bălăceanu, cititorul poate crede că are a face cu un virtual ocnaş, cu un ignorant notoriu ajuns cine ştie cum prim ministru. Şi e doar începutul diatribelor împotriva marelui om politic…
E ciudat că, revendicându se liberal, manifestând o solicitudine puţin obişnuită la semenii lui în epocă faţă de ţărani, Bălăceanu nu are deloc înţelegere pentru programul de reforme întreprins de Al.I. Cuza şi de sfetnicul său de excepţie. De aici şi până la intrarea în conjuraţia care l a răsturnat pe principele unificator nu e decât un pas. Va fi unul dintre organizatorii acelui „coup déshonorable“, cum l a numit fără echivoc Nicolae Iorga şi pe care chiar el îl descrie cu adevărată voluptate.
Ca şi participarea la Revoluţia din 1848, implicarea în evenimentele din februarie 1866, socotite a fi, deopotrivă, o „revoluţie“, reprezintă pentru Ion Bălăceanu un titlu de mândrie civică. A şi fost perceput ca atare de vreme ce a doua zi după răsturnarea lui Cuza e trimis de prietenul său Ion Ghica, ministru de externe al locotenenţei domneşti, la Paris, pentru a înfăţişa lui Napoleon III şi guvernului francez situaţia creată.
În perioada de interregn ce a urmat, rolul său a fost esenţial. Căci, aşa cum se întâmplă adesea în spaţiul carpato dunărean, unde prevederea nu se bucură de prea mare trecere, în ciuda minuţioasei pregătiri a îndepărtării principelui Cuza, nici unul dintre conspiratori nu s a gândit ce vor pune în loc. Soluţia bizară a proclamării, o clipă, a principelui Philippe de Flandra (Tribunalul Teleorman, judeţul autorului, a început chiar să dea sentinţe în numele său!) a generat, după refuzul acestuia, o căutare febrilă de cap încoronabil la Bucureşti.
Cititorul parcurge astfel adevărate pagini de roman poliţist – poate nu totdeauna complet satisfăcătoare pentru autor, dar absolut benefice, în timp, pentru România – privind venirea în ţară a principelui Carol de Hohenzollern. A fost vorba de sugerarea numelui (prin Hortense Cornu), de susţinerea politică (prin Napoleon III şi principele Otto von Bismarck), de convingerea alesului (prin Ion Bălăceanu şi Anton de Hohenzollern), de aducerea lui propriu zisă în ţară (în compania nepotului autorului, Philippe de Linche, supravegheat de acesta) şi de lovitura de teatru a intrării concomitente, pe acelaşi vapor, pe teritoriul românesc a lui I.C. Brătianu, viitorul prim-ministru (1876 –1888). I a fost uşor acestuia, mai târziu, să şi aroge meritul alegerii, convingerii şi aducerii principelui prusac în România. Gestul lui e perceput ca atare şi azi în istoriografia noastră. Or, potrivit celor înfăţişate de Ion Bălăceanu şi urmând logica faptelor – împărtăşită şi de noi –, paternitatea acestui act îi aparţine într o proporţie covârşitoare memorialistului.
Relaţiile ulterioare cu suveranul său îndreptăţesc o vreme această convingere: i se încredinţează misiuni diplomatice ad hoc (la funeraliile regelui Italiei Victor Emanuel II, la regele George al elenilor) şi, lucru deosebit de măgulitor, i se cere părerea despre cutare om politic sau despre vreo acţiune diplomatică în curs de desfăşurare.
Dar Ion Bălăceanu e un om pretenţios. Trecutul revoluţionar, practica diplomatică, bunele relaţii în Europa i se par a l îndreptăţi să aspire la postul de arbitru în primul rând în politica externă a ţării sale. Or, în calitate de diplomat, el va fi prins între recomandările ministrului său de externe şi realitatea politică din ţara unde e acreditat. I a fost imposibil să rămână obiectiv, să nu vitupereze împotriva cutărei dispoziţii venite din ţară ori să îmbrăţişeze fără rezerve punctul de vedere al gazdelor. Cei trei miniştri sub care a avut ocazia să funcţioneze (Kogălniceanu, Carp şi Al. Lahovary) au un rol bine statornicit în istorie. Pentru el însă sunt, cel mai adesea, străini cu totul de subtilităţile diplomatice, cupizi sau excentrici, neprofesionişti, astfel trebuind să se războiască mereu cu ei; e de aceea plin de dispreţ şi de o nedisimulată mândrie că e singurul care ştie comportamentul optim în cutare împrejurare.
Această continuă contrazicere cu superiorii săi din administraţie (fie că e vorba de capul statului ori de ministrul de externe) sau cu subordonaţii (cum au fost, la început, P. Carp la agenţia diplomatică română din Paris, apoi Romalo, cumnatul acestuia, consul la Constantinopol) îi prilejuieşte lui Ion Bălăceanu creionarea unor portrete pe cât de expresive, pe atât de nedrepte. El a fost şi a rămas, toată viaţa, un antirus atrabilar.
