CRONICĂ DE CARTE Criticul de film Lucian Maier revine în atenţie cu o carte provocatoare, „Timp şi conştiinţă în cinema”, proaspăt apărută la Editura Eikon. Un titlu ambiţios. Şi o premisă la fel: renunţarea la o analiză exclusiv estetică a cinemaului şi trecerea la o analiză a filmului ca discurs.
Un articol de Ionuţ Mareş|24 iulie 2019
Înainte de a deveni carte, „Timp şi conştiinţă în cinema” a fost lucrarea de doctorat în Filozofie susţinută de Lucian Maier la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Este mai mereu stimulant să citeşti un discurs filozofic aplicat pe cinema, cu atât mai mult cu cât astfel de perspective sunt extrem de puţine în cultura română (un foarte bun specialist în filozofie care se ocupă de analiza filmului este şi Christian Ferencz-Flatz, autorul unora dintre cele mai ofertante cărţi despre cinema scrise în România).
Ideea de la care porneşte Lucian Maier în analiza sa – şi pe care o dezvoltă pe parcursul cărţii, însă fără a o clarifica pe deplin – este că, în fond, orice film poate fi privit „ca realitate”, de la operele cinematografice încadrate unor curente considerate a fi pur realiste şi până la un blockbuster american.
Şi asta pentru că, din punct de vedere filozofic, orice film este realist pentru că exprimă gândurile unui autor (în cazul cinema-ului de autor) sau ideile unui sistem (mai mult sau mai puţin propagandistice, mai mult sau mai puţin convenţionale), indiferent dacă este vorba de o maşină de producţie ca Hollywoodul sau de o mişcare cinematografică din zona filmului de artă.
Luând ca certă o astfel de poziţie, Lucian Maier propune o trecere de la o analiză strict estetică a filmelor, pe care o vede doar ca o etapă, ea însăşi necesară, dar insuficientă (iar aici autorul polemizează colegial cu teoreticieni ca Andrei Gorzo sau Christian Ferencz-Flatz), la o gândire a filmului ca discurs, bineînţeles unul în imagini, ca reflexie a minţii sau chiar ca flux al conştiinţei.
Dar nu fără a recunoaşte dificultatea unui astfel de demers, pentru că „şi atunci când filmul se cere adoptat ca discurs, el trece tot ca realitate (la fel cum, în cazul în care se cere adoptat ca realitate, el nu este altceva decât un discurs căruia îi este măsluită realitatea), fiindcă realitatea este o posibilitate de discurs care creşte în comunicare”.
Din acest nou unghi, filmele care îşi lasă la vedere propriile mijloace sau îşi chestionează limbajul devin mai relevante şi pot fi considerate mai ambiţioase. Iar pentru a-şi susţine demersul, Lucian Maier face o trecere prin câteva opere-reper din istoria cinematografiei, realizate de autori care, deşi au lucrat în sisteme diferite, au schimbat paradigma de realizare şi de receptare: în acest sens, cele mai reprezentative sunt „Citizen Kane”, de Orson Welles, şi „A bout de souffle”, de Jean-Luc Godard.
El opune astfel de filme unei realizări ca „Ladri di biciclette”, de Vittorio de Sica, a cărui construcţie dramaturgică o încadrează mai degrabă într-un stil hollywoodian, ridicând astfel semne de întrebare faţă de teoriile lui André Bazin, pentru care această capodoperă italiană a reprezentat chintesenţa cinema-ului realist.
În al treilea şi ultimul capitol al volumului, Lucian Maier discută în aceeaşi logică şi câţiva dintre regizorii importanţi ai Noului Cinema Românesc din ultimii 15 ani. Aplicând o grilă similară, era inevitabil ca regizori precum Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu, autori care şi-au chestionat cel mai insistent limbajul filmic în opere ca „Moartea domnului Lăzărescu” sau „Aurora” şi, respectiv, „Poliţist, adjectiv” sau „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism”, să fie receptaţi ca cineaşti profund originali, tocmai pentru că par să conştientizeze (şi vor să arate) că cinema-ul este în primul rând discurs, chiar şi atunci când pretind să capteze (aproape) documentaristic realitatea.
Ei sunt puşi în opoziţie cu regizori pe care Lucian Maier îi consideră a fi tributari influenţei tot mai extinse a Hollywood-ului: Cristian Mungiu şi Radu Muntean.
O teorie pasionantă, la fel ca întregul volum (chiar dacă, pe alocuri, limbajul devine uşor abstract-preţios, iar unele piste rămân insuficient explicate sau argumentate). Indiferent dacă îmbrăţişezi sau nu abordarea polemică propusă de Lucian Maier, este certă nevoia unei cărţi ca „Timp şi conştiinţă în cinema” pentru îmbogăţirea şi diversificarea reflecţiei despre film.
