În căutarea lui Janis - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Ajuns discret şi în repertoriul cinematografelor de la noi, „Janis: Little Girl Blue” (2015), al cineastei americane Amy Berg, investighează viaţa legendarei Janis Joplin. A apărut în acelaşi an cu „Amy”, documentarul biografic mai premiat al britanicului Asif Kapadia despre Amy Winehouse.

Un articol de Ionuţ Mareş|21 aprilie 2016

Este frapantă și cunoscută asemănarea dintre destinele celor două talente ale muzicii, care depășește anecdota decesului la vârste extrem de apropiate (în jurul a 27 de ani), dependența de droguri și alcool şi presupusa fragilitate.

Este vorba mai ales de asumarea unei vieți trăite intens şi haotic (raportat la normele unei existeţe aşezate) și în care muzica – singura – devine reflexia celor mai profunde emoţii și traume.

„Janis” este mai convențional în realizare decât „Amy” – regizoarea Amy Berg combină clasicele interviuri din prezent cu apropiați ai interpretei (soră, frate, colegi de trupă, foşti prieteni) cu imagini de arhivă din concertele, turneele sau apariţiile ei televizate.

În plus, sunt citite, cu vocea din off a solistei Cat Power, câteva scrisori pe care Janis le-a trimis părinţilor ei cu ocazia a diverse etape importante din fulgurata sa carieră şi viaţă după plecarea din Port Arthur (Texas).

Oraşul în care s-a născut şi în care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa sub semnul unui aparent complex de inferioritate cauzat de presupusa lipsă de frumuseţe (comparativ cu modelul impus de societatea de consum a vremii) şi de înclinaţiile sale artistice într-o comunitate mai degrabă conservatoare şi tradiţională.

Chiar şi această tratare regizorală cuminte – lipsită de îndrăzneală şi care ţinteşte un public cât mai larg – oferă momente de o frumuseţe care poate subjuga: sunt exact scenele în care camera surprinde, în cadre lungi şi strânse pe chipul transfigurat al artistei, energia din timpul câte unui concert sau a unei înregistrări, dar şi vivacitatea sa din intervalele de respiro.

Este avantajul pe care îl au documentarele biografice despre muzicieni – ceva din graţia artei lor se transferă şi în film, care se dotează astfel cu o armă în plus de seducţie.

Altfel, acest gen cinematografic – iar „Janis” o dovedeşte din plin – este traversat de un paradox: deşi îşi propune să livreze un portret cât mai complex şi mai nuanţat al artistului, însăşi esenţa existenţei sale scapă cumva percepţiei cineastului şi, implicit, a spectatorului.

Dar, în fond, nici nu are cum să fie altfel. Oricât ar ajuta mărturiile celor care au cunoscut-o, oricât ar permite scrisorile şi imaginile a desluşi câte ceva din felul ei de a fi în prezenţa altora, din psihologia sa, este imposibil de pătruns în enigmatica intimitate a solistei.

Acolo unde se dădea probabil în permanenţă lupta dintre, pe de o parte, aspiraţia spre o viaţă dedicată muzicii şi căutarea iubirii şi, de cealaltă parte, alunecarea în tristeţea tratată cu alcool şi droguri atunci când concertele se încheiau.

Un mister a cărui profunzime se putea intui numai în vocea sa unică, intensă, emoţionantă.